Ca la piață

dialog imaginar c-o ființă terță
interesată de comerț

mi-a mai rămas prin buzunare
și-n rucsacul de plimbare
niște afecțiune
pe care-o dau pe piața liberă

dialog fictiv cu un suflet din rai
interesat de retail
care face vânzări en gros și en detail

mai am niște simțire
și-n inimă zvâcnire
le dau la preț de dumping
c-adună praf pe raft

pseudodialog cu comercianții din tramvai
interesați de magazinele online

dau sentimente
cu patente
dar nu la OSIM
ci la cum o simțim

dialog mental cu vânzătoarele de praf stelar
care ca orice alt FMCG
se strică repede

așa că am făcut o lichidare de stoc
că-n depozit nu mai e loc
iar dacă deficitu-i recurent
am să declar și faliment

Reclame
arde pământul

Arde pământul

arde pământul sub mine
aud niște pietre
văd părul c-albește
viața cum descrește
mă-ntreb
cum de nu-s veșted
când mintea putrezește
uit tot mai multe lucruri
timpul unde-mi este
unde-mi sunt banii
unde mi-e fericirea
când dimineața doar corpul se trezește

eu dorm somnul de veci
ca borcanele-n beci
cu sufletul făcut terci
și mâncat de melci
dacă eram varză
mă mâncau fluturi
dar în situația de față
sunt doar un gând prost

poți să mă scuturi
și să mă iei la șuturi
tot n-o s-ajung departe
departe-s de-nceputuri
sfârșitul mi-l doresc
ca pe-o mâncare caldă
ca pe-o îmbrățișare

sunt flegma de pe stradă
poartă-mă pe picioare
o gumă mestecată
care aromă n-are
scama din buzunar îs
pe care-o arunci jos
mult prea neimportant
să fiu dus pân’ la coș

inflamabil și sensibil
poți să întrebi pe-oricine
sunt aruncat pe jos
și arde pământul sub mine

Frații Karamazov – o poveste din Vasluyul Rusesc

Frații KaramazovBună seara, domnule Dostoievski! Voiam să vă transmit că am citit cartea aceea a domniei voastre, Frații Karamazov, și nu m-a impresionat la fel de mult ca Amintiri din Casa Morților. Vă spun și de ce. Deși au trecut 140 de ani, avem și astăzi preoți, curve și bețivi; mai mult decât atât, astăzi sunt toți la fel, de nu mai știi care-i preot, care-i… Avem și astăzi frați care se despart, mergând pe drumuri diferite și pe care-i readuc împreună doar evenimente de mare însemnătate. Există și acum părinți care își beau mințile, și nu doar pe ale lor, ci și pe cele ale familiei. Acum poți auzi petreceri cu lăutari la fiecare colț de stradă și la orice oră din zi sau din noapte. Cât despre furturi și crime, s-au înmulțit odată cu creșterea populației planetei, cu singura diferență că de furturi nu pare să le mai pese prea mult autorităților, iar pentru celelalte s-au inventat metode mai temeinice pentru depistarea făptașilor. Și dacă credeai cumva că cele prezentate în carte sunt specifice Rusiei dumitale, află că mentalitatea e aceeași nu numai în țările apropiate (fie geografic sau altcumva), ci și în restul lumii. Suntem niște animale, da, chiar și noi!

Trebuie să vă prezint, totuși, admirația pe care o am față de 2 pasaje importante din Frații Karamazov. Primul este acela în care spuneați că dacă nu există zeul dumne, acesta trebuie inventat. Dar uite că, indiferent de situație, oamenii tot cred în el și asta nu este deloc suficient pentru a îi opri să facă rău. Cred că dacă ar fi existat un astfel de zeu, în infinita lui putere, ar fi avut nevoie de ajutor de pe pământ pentru a pune capăt fărădelegilor. Și ar fi fost trădat, bineînțeles, chiar dacă, paradoxal, nu s-ar fi descurcat de unul singur.

Apoi trebuie să vă mulțumesc, domnule Dostoievski, pentru descrierea pe care i-ați făcut-o diavolului. Oamenii sunt convinși că e obligatoriu ca acesta să aibă coadă, coarne și mereu o duzină de chibrituri la el. Dacă ar exista draci, de ce nu ar putea arăta cum i-ai descris dumneata în Frații Karamazov? Poate nu toți, poate nici măcar jumătate dintre ei, dar cu siguranță ar fi unii demoni care și-ar dori să ia o formă umană: un domn în vârstă cu îmbrăcăminte cândva de fală, ramolit, dar cu o cultură mult peste medie. Și sunt convins că, tot aceștia, și-ar dori să cânte și să danseze alături de oameni, însă sunt obligați să semene îndoieli pentru că altfel viața nu ar mai avea niciun rost și lumea s-ar sfârși. Cu siguranță că mulți diavoli și-ar dori să aibă un aport benefic asupra societății, însă li s-a hotărât altă soartă; și mulți dintre ei sunt foarte triști din cauza asta, dar cui să îi pese când oamenii se gândesc doar la ei?!

Doar ei mi-au scris numele corect

Săptămâna trecută, într-o pauză de țigară, am scos din greșeală cardul de transport din buzunarul gecii, în loc de pachetul de țigări. M-am uitat rapid la el și mi-am adus aminte o chestie cu ceva cringe presărat, dar pe care am de gând să o povestesc.

Se întâmpla cu 2 ani și jumătate în urmă, când abia sosisem în București de câteva zile și habar nu aveam cum merg lucrurile pe aici. Era prima săptămână de facultate, așa că în mod tradițional nu se făceau seminarii și nici unele cursuri. Însă erau unele detalii care trebuiau rezolvate la secretariat.

Nu știu cum e pe la alte facultăți, dar la Sociologie orarul secretariatului era de 2 ore pe zi, 4 zile pe săptămână. Și asta, bineînțeles, în mijlocul zilei, când se întâmplau cele mai importante cursuri. Totuși, revenind la poveste, eram aici la o coadă de sute de studenți, care se prelungea pe scări până la etajele inferioare (secretariatul fiind la etajul 2 dacă mai țin bine minte).

Pentru că legitimațiile de transport nu erau încă gata, toți așteptam să ne luăm adeverințe de student pentru a beneficia de acea reducere la abonamentul RATB. După ore chinuitoare de așteptare, mi-am luat și eu hârtia și am întrebat un prieten unde să mă duc cu ea.

Mi-a fost indicată o anume gheretă de bilete și, în ignoranța și neatenția mea, am crezut că acolo e unul dintre puținele locuri unde îți poți face pentru prima dată abonamentul de transport. Pentru liniștea mea, la fel au crezut și alte câteva zeci de persoane care se înșiraseră la o coadă destul de lungă pentru același lucru.

Înaintând cu viteza unei pietre, am reușit în mod miraculos să ajung la gheretă după „doar” încă 2 ore de stat în picioare, bătut fiind de un vânt nemilos de toamnă. Ajuns la chioșc, aud „Nu mai putem face abonamente astăzi, ni s-a stricat imprimanta! Veniți altă dată!”

Nu mai știu dacă tot în ziua respectivă, dar probabil după încă o discuție avută cu vreun prieten, am fost la un chioș random din drumul meu, unde a durat doar câteva minute să mi se elibereze cardul nominal de transport.

Există, totuși, o diferență (absolut tâmpită, după părerea mea) între casele de bilete RATB. La „Centrele de reîncărcare” poți, de fapt, doar să îți alimentezi cardul cu bani sau călătorii. Abonamentele pot fi reîncărcate doar la ”Centrele de EMITERE și reîncărcare”. Chestia asta m-a secat de fiecare dată când reveneam în București de acasă, microbuzul lăsându-mă la Gara de Est, unde, ce să vezi, trebuia să îmi pun călătorii ca să pot ajunge la un chioșc unde să pot actualiza abonamentul.

Destul cu cringe-ul și lucrurile deja știute. Ce voiam să transmit aici, de fapt, e că printre toate actele oficiale și semi-oficiale, cei de la RATB (acum STB) sunt singurii care au fost în stare să-mi scrie numele corect (exceptând lipsa de diacritice). Și nu mă refer la faptul că unii oameni îl mai greșesc, că asta nu s-a mai întâmplat de mult, ci la cel că RATB a reușit simplul lucru de a pune PREnumele în fața numelui. Pentru toți ceilalți: de ce vă este atât de greu și care e logica voastră? Că ultima oară când am verificat în buletin (care și el abuzează de logică) nu scria nume și postnume.

numele corect

Merită să cumpăr o mașină de spălat semi-automată?

Probabil te-ai aștepta ca un astfel de titlu să conducă spre un review; dar asta ar fi însemnat că l-am scris pe blogul greșit. Însă eu chiar am nevoie să aflu răspunsul la această întrebare: merită să cumpăr o mașină de spălat semi-automată?

Au trecut deja 2 săptămâni de când m-am mutat singur într-o garsonieră dintr-un capăt de București și, pe măsură ce mă obișnuiesc cu lucrurile pe aici, râmâne constant un lucru care îmi dă de furcă. Am acoperit priza din baie care stătea mereu nefolosită și îmi dădea emoții, am mai luat un prelungitor pe lângă cel pe care îl aveam pentru că dintre celelalte 5 prize din restul casei doar 2-3 sunt puse în locuri utile/normale, însă problema spălării hainelor este doar pe jumătate rezolvată.

Din fericire, există mașină de spălat aici. Din păcate, nu este în garsonieră și nu o folosesc doar eu, ci aceasta servește și apartamentele de la etajul următor. Asta să zicem că nu ar fi o problemă, însă devine atunci când mașina este folosită mai tot timpul, chiar și în weekend. Practic, deși nu e imposibil, e foarte greu să o prind liberă.

Explicând cuiva situația asta, mi-a spus că există niște „mini-mașini de spălat” (așa s-a exprimat) de care eu nu știam nimic, dar la o minimă documentare am aflat că se numesc mașini de spălat semi-automate. La prima vedere par utile, însă aș vrea să aflu de la cine are sau a vrut să-și cumpere dacă merită făcută o astfel de cheltuială. Ca valoare absolută, prețul nu pare mare, eu de exemplu mă uitam la acest Albatros. Am înțeles ce face un astfel de aparat, i-am citit caracteristicile, dar aș vrea să aflu și alte păreri (în afară de review-urile de pe eMag), ca să știu în ce mă bag.

Cine aruncă niște lumină peste necunoașterea mea?

papillon

Ce asortezi la Papillon?

De fapt, nu am început articolul cu un titlu corect, căci „papillon” înseamnă „fluture” în franceză, protagoniștii acțiunii fiind francezi. Dar nici eu nu sunt extraordinar de pasionat de istorie, lucru pe care se bazează filmul.

Întregul film este o (re)ecranizare a memoriilor scrise de un fost prizonier și evadat de pe Insula Diavolului din Guyana Franceză. Pentru că nu am verificat (nu știu cât de greu sau ușor ar fi fost să fac asta), am să presupun că mare parte din film respectă adevărul istoric. Însă, din perspectiva unui privitor amator de alt gen de filme – thrillere pshihologice, am să scriu despre ce mi s-a părut nelalocul lui.

Încep cu convențiile cinematografice: deși acțiunea se petrece în Franța interbelică (perioada e mai puțin importantă aici), nu-mi amintesc să fi auzit măcar un cuvânt în limba franceză, ceea ce, pentru mine, a știrbit din start din autenticitatea faptelor prezentate.

Apoi, undeva după jumătatea filmului, personajul principal este înfățișat în rutinele pe care și le-a creat în perioada cât a stat închis la izolare extremă. În partea asta, am simțit că regizorul a dorit să arate cumva că acel om a petrecut foarte mult timp acolo, doar că nu i-a ieșit. Din câteva cadre care alternează ziua cu noaptea nu am reușit să văd dimensiunea acestui prizonierat, care a durat totuși destul de mulți ani.

Tot în această parte a filmului, la un moment dat, personajul principal începe să halucineze. Pentru că (după cum spuneam la început) îmi plac filmele psihologice, aveam așteptări mult mai mari aici. Deși există posibilitatea ca aceste halucinații să fie descrise în cartea care a stat la baza filmului (și pe care eu nu am citit-o), mă cam îndoiesc totuși să fie așa. Dar chiar dacă ar fi așa, cred că ceva dramatizare în plus și poate unele idei duse ceva mai departe ar fi avut un impact mai puternic; oricum, în ziua de azi, nu respectarea istoriei este primul lucru pe lista punctelor de atins pentru un film. 😉

Cu puțin înaintea finalului se mai găsește o mică fractură în logica desfășurării evenimentelor. Atunci când personajul principal este adus pe Insula Diavolului, nu este arătat exact cum ajunge el acolo – cel mai important aspect fiind dacă acesta era sau nu legat la ochi. Spun asta pentru că, ceva mai târziu, când vine timpul unei noi evadări, mi-e foarte ușor să mă întreb de ce acesta nu a ales să se lanseze pe mare pe unde a venit, în loc să sară împreună cu pluta lui de pe o faleză foarte înaltă, mai ales că în film ni se arată că această insulă nu era păzită.

Ah, da, mai e o problemă: toate chestiile de mai sus nu reușesc să facă filmul neplăcut. Dimpotrivă, Papillon este o poveste cu atât mai interesantă cu cât este inspirată din fapte reale și este relativ recentă, cu acțiunea petrecându-se cu doar vreo 90 de ani în urmă.

Distribuit de Vertical Entertainment, filmul a început deja să ruleze de Vineri, 18 ianuarie, și îl poți vedea oricând într-un cinematograf de lângă tine.

 

papillon-307665l-1600x1200-n-fbb48a30

Anul trecut nu am citit aproape deloc

În timp ce alți oameni se laudă că numărul cărților citite de ei e format din 3 cifre, cifra asta magică la mine înseamnă altceva: înseamnă că și în 2018 am reușit să termin de citit doar 3 cărți; deși am tras din greu pe final de an să mai termin una, nu am reușit.

Nici anul trecut nu am parcurs cărți de specialitate, deși am câteva prin laptop și una prin telefon. Poate le vine rândul în 2019!

În lipsă de alte cuvinte, cu astea m-am delectat:

N-am citit eu prea mult anul trecut, dar măcar am reușit să scriu despre toate cărțile pe care am apucat să-mi rezem ochii!

Pentru titlurile parcurse în alți ani te invit pe pagina asta.