Cuvântul la voi

Aha, v-am găsit deci! Voiați să începeți fără mine!
Duceți în pod părerile de rău, nu-i loc de ele!
Vreau viețile toate cântărite, numărate
Să le văd rostul pe masă înainte să decid.

Ce urmează? Și… de ce v-aș spune? Ce motiv
Ar fi suficient de bun cât să stric
Vreo treizeci-patruzeci cuvinte?
Mai bine vă și mă scutesc.

Se lasă întuneric începând din colțuri,
Lumină doar de la mine să luați.
Avem răcoritoare după cină,
Dar până atunci nimeni nu se atinge de nimic.

V-am adunat aici ca să vă-mprăștii!
V-am chemat să vă gonesc!
Vă dau lumină ca să vă orbesc,
Vă dau cuvântul! Eu mi-am terminat treaba cu el.

start-up de 100 de dolari

„Start-up de 100 de dolari” – o serie de platitudini despre marketing

Înainte să încep să „demasc” ce este cuprins în cartea „Start-up de 100 de dolari”, o concluzie pentru cei grăbiți (un fel de tl;dr): dacă ești la primul contact cu marketingul, atunci culegerea asta de povestiri te poate pune un pic în temă, îți arată cu ce ai putea să te confrunți; de asemenea, dacă ai o afacere la început, s-ar putea să te intereseze; însă dacă ai citit mai mult de câteva zeci de articole de pe bloguri și eventual ai parcurs și o altă carte din domeniu, atunci mica antologie a lui Chris Guillebeau s-ar putea să nu te prea ajute.

Dar care e treaba cu cartea asta? „Start-up de 100 de dolari” a fost scrisă în 2012 și reprezintă o colecție de povești ale unor antreprenori, ce-i drept, de succes din lungul și latul lumii. Se presupune că respectivii și-au început afacerile de la zero și nu au avut nevoie de mai mult de 100$ pentru a începe. Nu că ar fi mare grozăvie să îți începi afacerea cu puțin, „să te zgârcești” cum ar zice românul, ci pur și simplu pentru că atât ar avea la dispoziție. Cel puțin, la asta m-a dus cu gândul titlul volumului. Și asta, stimați cititori, este marea minciună a cărții: nu numai că niciunul dintre cei prezentați nu a cheltuit doar o bancnotă cu chipul lui Franklin la începutul noii afaceri, ba chiar cei mai mulți au dat câteva zeci de astfel de bancnote (fie că veneau din economii/salarii precedente, fie din banii de asigurare de pe urma unei construcții dărâmate sub greutatea zăpezii); pe de altă parte, nimic nu a fost făcut de la zero – toți veneau cu experiență în câmpul muncii sau antreprenoriat, unii dintre ei chiar în domeniul în care și-au început noua afacere. Așadar, toți cei ca mine, cu venituri modeste: Marș înapoi la muncă!

Totuși să-i dăm Cezarului ce-i al lui: după cum scriam mai sus, „Start-up de 100 de dolari” a fost scrisă cu 8 ani în urmă. Nu știu cât de mult se scria pe bloguri despre marketing pe atunci; eu, de exemplu, în vremea aia învățam despre tainele internetului și ale blogurilor, cum ar fi SEO și rețele sociale. Însă în prezent, tot ce e scris în această carte poate fi găsit gratuit și rapid pe internet; ceea ce vreau eu să se noteze este faptul că aceasta nu este o carte despre cum să-ți faci o afacere (cu bani puțini sau mulți), ci una despre marketing. Presupun că astfel de informații se predau și la facultățile de profil, însă eu am avut doar un contact tangențial cu subiectul în cei doi ani ai mei de Sociologie.

Deci ce conține cartea? Fără să intre în detalii (lucru pe care nu am să îl fac nici eu), Chris ne spune despre țintirea pe bază de interese (vezi Facebook Ads și Google Ads) spre deosebire de cea învechită bazată pe vârstă și studii; spune că uneori trebuie să faci lucrurile diferit pentru a ieși în evidență (vezi Vaca Mov a lui Seth Godin); spune că trebuie să faci un profil al clientului ideal (buyer persona) către care să îți îndrepți eforturile de promovare; spune că poți face studii de piață prin intermediul focus grupurilor; spune să te promovezi cu cap în social media și să apelezi la influenceri (de exemplu cumpărând articole pe bloguri cum este și al meu 😉 ); la un moment dat pare să se contrazică spunând inițial că trebuie să te adaptezi din mers, apoi zicând că trebuie să fii pregătit dinainte – își revine spunând că depinde de cum se simte cel mai bine (viitorul) antreprenorul să acționeze, lucru care mi se pare corect; nu în ultimul rând, vorbește și despre oferirea mai multor opțiuni de preț, despre outsourcing, puțin despre scalare, dar și despre relația cu timpul pe care alegi să o ai față de afacerea ta. Era să uit de faptul că multe cumpărături se fac pe fond emoțional și că e mai important să îi prezinți clientului beneficiile pe care le aduce produsul decât caracteristicile acestuia.

În concluzie, cartea este foarte nișată: se adresează doar începătorilor, cu precădere acelora care preferă să aibă cartea în format fizic, pe hârtie, care nu găsesc comod să pună cap la cap mai multe surse din mediul online. Pentru oricine altcineva cred sincer că ar fi o pierdere de vreme. Totuși am să las aici un link unde poate fi găsită cartea și unul de unde pot fi cumpărate celelalte titluri ale autorului; linkuri de afiliere, ca să pot să duc la bun sfârșit ținta (modestă) de 12 cărți pe care vreau să le citesc până la sfârșitul anului.

Și încă ceva: poate cel mai interesant lucru pe care îl oferă cartea însăși, nu conținutul ei, este un exemplu de „like for like” (nu indicatorul de creștere a unei afaceri, ci așa-zisul schimb de like-uri des întâlnit pe rețelele sociale) – persoanele prezentate în volum au primit o atentă promovare, cu trimitere la adresa web și tot tacâmul; sunt sigur că, dacă nu toți, o mare parte dintre cei prinși în conținutul poveștii au recomandat cartea mai departe, ceea ce demonstrează că autorul știe totuși despre ce scrie. Știe, dar nu vrea să scrie decât despre altceva.

bad boys

Bad Boys for Life – o telenovelă care durează 2 ore

Acum că am stabilit din titlu ce fel de film este Bad Boys 3, propun să studiem câteva scene și să ne punem câteva întrebări. Nu e obligatoriu să și răspundem la ele, cum nu e obligatoriu nici să mergi să vezi filmul (ia asta ca pe un indiciu).

Așadar, deși per total cea de-a treia iterație a francizei Bad Boys e o telenovelă, și-a păstrat și statutul de film de acțiune; și asta chiar de la început. De aceea am să îi propun privitorului curios următoarea întrebare: câte contravenții și infracțiuni pot fi comise pe drumul către maternitate? Le poți număra singur dacă decizi să vezi filmul.

Din telenovela Bad Boys for Life nu puteau lipsi nici momentele religioase. Probabil cel mai important este tot pe la începutul filmului, atunci când Marcus (Martin Lawrence) îl blesteamă pe Mike (Will Smith) să aibă o soție și copii. Ceea ce Marcus nu știe este faptul că blestemul era deja împlinit dinainte să fie rostit…

Avem parte și de egoism, dar și de scene în care un polițist înarmat doar cu un pistol „face curat” într-o gașcă de bandiți care au arme automate. Un punct în plus pentru realism… not! Chiar dacă îmi place faptul că personajul lui Will este investit total în ceea ce face, faptul că nesocotește sfaturile primite de la echipa lui mă face să mă bucur că acțiunea nu îi reușește.

unul se roagă, altul se bate

Din păcate pentru echipă, dar din fericire pentru plotul filmului, Marcus era pe punctul de a se retrage din activitate și de a o apuca pe calea cea dreaptă și inutilă. Mai precis, în timp ce bietul Mike se lupta cu băiatul său, Marcus se ruga la divinitate… Totuși Marcus își revine pentru suficient timp cât să ia decizia corectă de a se realătura echipei, chiar dacă asta va aduce schimbări în modul de lucru. Dar tot răul e spre bine.

De aici înainte, filmul Bad Boys for Life este 100% telenovelă. Mike povestește despre o aventură cu o vrăjitoare și că cel cu care se luptă este fi-su (lucru enervant de asemănător cu Gemini Man, când se lupta cu propria-i clonă – asta e, de unde să aduci mereu oameni cu idei noi?).

Mai departe echipa începe să se lupte cu inamicii și nu pot să nu remarc cum Rita (colega cu care toți ceilalți cred că Mike ar trebui să fie împreună; telenovelă again) trage parcă prea cu sete în fosta parteneră a polițistului.

Într-un mod foarte convenabil pentru finalitatea filmului, vrăjitoarea moare arsă (doar că nu pe rug), iar fiul lui Mike, renunțând la dușmănia falsă inoculată de mă-sa, îl ajută pe ta-su să-l salveze pe Marcus.

Și pentru că tot am povestit întregul film Bad Boys 3 (așa am găsit de cuviință, pentru că nu e nimic filosofic sau care să dea de gândit, singura întorsătură de situație fiind atunci când privitorul află care este inamicul), am să zic și cum se termină. Sec: Will Smith devine bonă.

Părerea mea e că singurul mod în care poți decide dacă chiar merită să vezi ceea ce InterComFilm a adus în România începând cu 17 ianuarie este știind dinainte tot ceea ce se întâmplă.

P.S. Mă simt nevoit să îmi exprim părerea de rău legată de faptul că a fost inventată telenovela asta doar pentru a mai stoarce un ban din buzunarele celor care au o vârstă suficient de înaintată pentru a fi auzit de Bad Boys.

 

fotografii de la cinemagia.ro

dacă am noroc

dacă am noroc

ziua asta vreau să o uit
și pe tine odată
să imi uit viața toată
și uitarea întreagă

dar asta
ar însemna să știu totul
să fiu eu dumnezeul vostru
ceea ce unii nu ar putea accepta

că nici pe al lor nu îl înțeleg
și se uită urât la mine
la nepăsarea cu care
aștept să mă înec

în uitare

*

corpul ăsta vreau să îl uit
că-i ruginit și scârțâie
mai au puțin și cad piese
dacă nu pun la socoteală părul din cap
care și cade și nu crește

simțurile vreau să le uit
că mi-au adus durere
întuneric și zgomot
duhori prea amare
sub care stau ca în duș

mintea aș vrea să mi-o uit
la dracu ducă-se-n praznic
că-s mai prost ca nimicul
deși unii ar încerca să mă convingă
de contrariu

*

ziua asta vreau să o uit
să treacă și anul
să treacă și veacul
și viața

e prea lungă speranța
și omoară ființa
e prea scurt optimismul
și nu învie nimic

vreau înapoi în zeama primordială
să răstorn cazanul din foc
să nu mai apară nimic deloc
să uit orice lucru care a apucat să existe din greșeală

dacă am puțin noroc

 

(foto de la Cassi Josh via Unsplash)

de la publicitate la jurnalism

Cum am simțit trecerea de la publicitate la jurnalism

Mai întâi faptele: primul meu job serios și de cea mai mare durată de până acum a fost la o mică agenție de publicitate din București, unde m-am ocupat de câteva pagini de Facebook, am făcut copy și content writing și un strop de SEO; am avut această activitate timp de 13 luni. Al doilea job serios este cel din prezent – jurnalist la un ziar local; a trecut un pic mai mult de o lună de când am pus piciorul în redacție.

Sunt încă la începutul carierei, însă o schimbare a profesiei e o schimbare a profesiei și, după părerea mea, un subiect interesant de abordat. Fiind pasionat de comunicare, am crezut multă vreme că publicitatea și jurnalismul sunt destul de asemănătoare, dar se pare că nu aveam dreptate pe deplin. E evident că au părți comune și am să le înșir în continuare, după cum le văd eu.

Atât publicitatea, cât și jurnalismul transmit informații. Ambele se pot face și online, și offline și fiecare dintre aceste părți are, la rândul ei, asemănări și deosebiri între cele două domenii. Nu în ultimul rând, trebuie să cunoști foarte bine produsul/informația pe care le propagi.

Diferența „de definiție”, aș putea scrie, este că în cazul informației despre un produs (reclamei) beneficiarul final nu este același cu destinatarul mesajului – beneficiar este compania care produce și difuzează reclame ale produselor sale, iar destinatar este posibilul consumator al produsului. În cealaltă „tabără”, atât destinatar, cât și beneficiar al știrii este aceeași persoană. Așadar, în primul caz se pune accentul pe creșterea profitului unei firme, în al doilea pe informarea publicului.

O altă diferență notabilă este dată de faptul că în publicitate ai în jur de 20-30% documentare (cifre aproximate de mine) – caracteristicile produsului pe care îl promovezi – și restul creativitate. În jurnalism e fix pe invers și procentele sunt mai distanțate: să zicem, cam 85-90% informația pură care trebuie transmisă și restul creativitate, care se referă mai degrabă la modul/forma în care livrezi. Ăsta a fost primul meu șoc, însă nu cel mai mare.

Dacă în publicitate de documentare se ocupă beneficiarul, în sensul că în brief sau ulterior ar trebui să ofere orice informație despre produs care poate fi utilizată în promovarea lui, în jurnalism se ocupă, evident, jurnalistul. Într-o oarecare măsură, sunt obișnuit cu asta datorită blogurilor, căci chiar și în articolele banale este frumos să arunci o informație (sau două) în plus care să nu fie propria părere sau parte dintr-un comunicat de presă. Însă ceea ce eu am făcut extrem de puțin în cei 10 ani de blogging a fost să ies pe teren, cel mai mult mi-am luat informațiile din online. Aici diferă puțin și intenția, în puținele cazuri de documentare pe teren pe care le-am făcut, primară a fost participarea la o activitate/eveniment (exceptând conferințele de presă) sau aflarea (întâmplătoare sau nu) într-un anumit context, despre care am ales ulterior să scriu; în jurnalism te duci undeva având din start în minte scopul de a scrie despre acel lucru (deși, în mod sigur, există și aici excepții).

De asemenea, o schimbare majoră a fost adaptarea la ritmul unui ziar care apare zilnic. În publicitate, cel mai des, termenul limită pentru „predarea unui proiect” este o anumită zi, nu o anumită oră la care trebuie să predai articolul pentru a intra în următoarea ediție (exceptând anchetele jurnalistice, pentru care documentarea se poate întinde pe o perioadă mai lungă de timp). Acest lucru se întâmplă datorită faptului că produsul finit al redacției, ziarul, trebuie să ajungă la tipografie în timpul programului acesteia (doh!). Deși, în fapt, această limitare nu este chiar atât de groaznică, mental, cel puțin pentru moment, produce un sentiment ușor neplăcut.

Însă cea mai mare problemă a mea este găsirea știrilor, lucru îngrjiorător, având în vedere că, practic, asta îmi e sarcina. Particip la evenimente organizate de instituții, primim comunicate de presă sau notificări de la acestea și am și câteva idei proprii. Însă la cele mai multe dintre acestea din urmă, cu care aș putea să mă remarc, mă blochez fie pentru că nu știu cu ce să încep sau pe cine să contactez, sau aș vrea să procedez altfel și nu prea se poate. Nici nu cunosc foarte multe persoane, ceea ce s-a dovedit a fi un oarecare impediment și în publicitate. Pe de altă parte, o observație pe care o am e că până acum nu prea aveam habar de cum lucrează instituțiile la nivel local/din punct de vedere administrativ.

Cu alte cuvinte, nu am cum să spun că sunt un jurnalist bun. Poate e și prea devreme pentru asta. Dar pentru mine este în continuare o meserie frumoasă pe care îmi doresc să o fac, vreau să învăț mai mult și să îmi văd ideile realizate; doar că îmi dau seama că, din cauza haosului care e în mintea mea, acest lucru ar putea dura un pic mai mult decât poate ar putea unii oameni să aștepte. Din fericire, la fel ca la jobul precedent, am norocul de a avea colegi extraordinari, dar într-un final eu trebuie să îmi fac treaba.

În concluzie, trecerea de la un job în publicitate la unul în jurnalism nu este nici pe departe atât de complicată precum una, de exemplu, de la design web la mecanică auto, dar dacă citește asta cineva la început de drum trebuie să știe că există unele diferențe și parcă e mai bine să le știi dinainte și să nu te ia prin surprindere așa cum mi s-a întâmplat mie.

P.S.

Am uitat să menționez poate cea mai neimportantă diferență. La ziar, mărimea unui articol se măsoară în număr de caractere, nu în număr de cuvinte, cum eram obișnuit de la bloguri. Însă o știre poate fi doar atât de lungă cât este; mai departe e treaba tehnoredactorului să așeze textele în pagini în funcție de aceste numere. 🙂

(fotografie principală de la Roman Kraft via Unsplash)

O parte din lectură…

Am ajuns la momentul din an în care așez unul sub altul titlurile de cărți pe care am reușit să îmi așez ochii. Sunt tot puține, după standardele unora, dar, dacă e să mă compar pe mine cu mine, sunt de două ori mai multe decât în anii precedenți. De asemenea, observ că, în parte datorită digitalizării, în parte din cauza comodității, 83% dintre lecturi le-am servit sub formă de e-book; doar o singură carte dintre cele citite anul trecut avea pagini de hârtie. Aș mai vrea să adaug faptul că acestora li se adaugă numeroase articole de pe bloguri și filmulețe educative de care nu am ținut cont la numărătoare. În continuare, cărțile, în ordinea în care le-am citit:

  1. Frații Karamazov – F.M. Dostoievski – o poveste în mare parte banală, dar cu anumite pasaje filozofice
  2. Vaca Mov: Transformă-ți afacerea prin idei remarcabile – Seth Godin – scrisă cu aproape 20 de ani în urmă; printre altele, se vorbea deja de influenceri
  3. Jurnalul Aurorei Serafim – Sidonia Drăgușanu – am citit această carte pentru ediția din primăvara lui 2019 a concursului SuperBlog, la care am participat cu blogul Agenția False Press; articolul a primit și un premiu
  4. Trust Me, I’m Lying: Confessions of a Media Manipulator – Ryan Holiday – probabil cea mai importantă carte dintre cele citite anul trecut și singura despre care nu am scris nimic, însă mi se pare foarte utilă pentru cei mai neconvenționali oameni care doresc să lucreze în PR, de aceea am pus un link de afiliere către ea
  5. Tratat de dezinformare – Vladimir Volkoff – cine deține informația, deține puterea
  6. Deep Work – Cal Newport – din care înveți să îți prioritizezi și eficientizezi activitățile legate de muncă

Ca de obicei, la final las un link către lista cu toate cărțile citite, sortate pe ani.

Lecturi plăcute tuturor!

de căcat

de căcat

s-a dus dracu poezia
cui pulii mele să îi pese
lichefiată iată iese
dintre fese

s-a dus pe pulă echilibrul
că nu se ia la gram la litru
se ia pe card și regulat
doar că nu vine

mă cac pe tot că nu-mi convine
să mă uit în gând la mine
cum mă-ngrop fără să mor
cu gândul la un fals viitor

și nu aud parcă-n ureche
aș avea numai căcat
și nu-nțeleg deși aș vrea
să mă scot alb

se pișă cerul peste mine
să mă piș și eu îmi vine
doar așa mai pot să simt
că mai sunt viu

dar vreau să mor și am o piedică
maro și moale pute tare
și deși o viață în el am înotat
paradoxal mi-e teamă de căcat