Terminator: Dark Fate

Terminator: Dark Fate – Cum pensionezi un robot ucigaș?

În primul rând, Terminator: Dark Fate nu este vreun film pe care să-l fi așteptat cineva cu sufletul la gură. Sau să-l fi așteptat, în general. Titlul ne aduce aminte de ceva, nu știm exact ce, care a fost cu mulți ani în urmă, pe vremea când îl mai confundam uneori pe Arnold cu Jean Claude și ni se părea că Doru Octavian Dumitru are cele mai tari glume.

Trecând peste asta, au fost câteva lucruri care au ieșit în evidență în acest film, unele mai îngrijorătoare decât altele, și cred că este cazul să le discutăm aici. Mă rog, eu să le scriu și voi să le aprobați tacit, că văd că nu are nimeni curaj să mă contrazică pe aici. Dar nu e cazul să vă temeți, dacă am ochii roșii e doar pentru că am stat până după miezul nopții cu ochii în monitor.

1. Nu ne vom lupta cu roboți prea curând

Îți poți da seama de asta ușor, pentru că roboții trimiși în Terminator: Dark Fate să-i omoare pe oamenii care urmau să-i omoare nu există în prezentul nostru. Chiar în pasul rapid pe care îl are tehnologia, probabil va mai dura cel puțin 50 (dacă nu chiar sute) de ani până să ajungem acolo – spun asta bazându-mă nu doar pe faptul că AI-ul nu este suficient de dezvoltat în prezent pentru a fi atât de autonom, ci și pe cel că nu avem materiale atât de rezistente și care să se regenereze atât de rapid.

2. Nu toți roboții îți vor răul

Așa că poți sta liniștit/ă: dacă cumva apar 2 semi-roboate care vor să îți salveze pielea de nu știu ce răufăcător, una e mă-ta și cealaltă e fi-ta. În cazul ăsta, nu pentru tine mi-aș face griji, ci pentru ele. Tu ai avea încredere (că e în stare să aibă grijă de el și de tine) într-un robot care stă în picioare pe tren, care își injectează regulat niște substanțe în corp pe care nici el nu le cunoaște exact și care nu se știe în ce fel și-a obținut licența de pilot (vezi știrile recente)?

Arnold Schwarzenegger

3. În Terminator: Dark Fate Arnold Schwarzenegger apare abia la jumătate

N-ai ce să-i faci, de la o anumită vârstă te miști mai greu, mai ales când acea vârstă e 72; iar când o parte dintre colegii de filmare au cu 40 de ani mai puțin, devine chiar vizibilă diferența de viteză. Dar reușești, te mai sprijini de-un decor, iei un trepied de cameră pe post de baston și în cele din urmă ajungi în centrul acțiunii… pentru a ne spune cum e să fii un robot ucigaș pensionat: te căsătorești cu o femeie umană care are deja un copil; n-o fuți, că deja nu mai poți să ți-o vezi de burtă; calitățile tale sunt faptul că ești de încredere, ești un bun ascultător și ai simțul umorului. În ce hal de Terminator ai ajuns?

Însă apucăm să primim și niște vești bune (?): un terminator nu își aruncă niciodată armele! Și de aici începe acțiunea aia rapidă și suspansul pentru care vii la un astfel de film. Spuneam mai sus că Arnold e bătrân, însă asta vine în avantajul lui, pentru că are experiența și faima cu care să le ia fața celorlalți actori. De asta, deși interesantă ca poveste, prima jumătate a filmului pare mai lipsită de acțiune și, deci, mai plictisitoare.

Terminator: Dark Fate e în cinematografe de la 1 noiembrie, adus de Odeon Film, iar eu închei articolul cu următoarele cuvinte menite să vă calmeze (din nou): dacă vedeți pe cineva cu ochii roșii, ori a stat prea mult în fața monitorului, cum e cazul meu, ori poate e de la iarbă. Cât despre roboți, nu ne vom lupta cu ei prea curând!

Tratat de dezinformare

M-am informat despre dezinformare

Anul ăsta, în ceea ce privește cititul, mi-am propus două lucruri: 1) să încep să citesc cărți recomandate de diverse persoane (până acum îmi alegeam singur lecturile), listă care s-a tot mărit în ultimii ani și 2) să o las un pic mai moale cu cărțile de povești și să citesc lucruri mai legate de domeniile pe care le urmăresc. Așa am ajuns, după o carte despre marketing și una despre PR, să mă informez despre dezinformare. Am dat peste un „Tratat de dezinformare” și cine ar fi putut să trateze mai bine acest subiect dacă nu un rus, Vladimir Volkoff.

Mă rog, omul este francez, dar nu despre originile sale doresc să scriu aici. Ci despre modul în care te poartă prin istoria dezinformării, aș putea spune chiar fără mănuși. Însă pentru a înțelege amploarea și meticulozitatea acestui fenomen trebuie făcută o diferențiere. În funcție de scop și de țintă, putem avea de-a face cu propagandă, dezinformare, intoxicare sau publicitate. Dacă vei privi dintr-o perspectivă mai largă, cred că îmi vei da dreptate (mai ales după ce vei citi cartea) că publicitatea a produs cel mai puțin rău în societate dintre cele de mai sus, așa că nu vom vorbi despre ea acum.

Însă un punct comun al celor de mai sus este informația. Și primul pas în înțelegerea acesteia este cunoașterea sursei. Pardon, a surselor; nu degeaba ni se spune peste tot să verificăm orice știre din minimum 3 surse (lucru tot mai greu astăzi, când organele de presă preiau cazurile unele de la celelalte). De ce așa? Pentru că, după cum a scris și Volkoff, nu este posibilă existența unei entități eminamente obiectivă; cel mai înalt grad de puritate a adevărului este obținut prin punerea cap la cap a cât mai multe versiuni ale informației studiate.

Un lucru foarte interesant este că nu doar veridicitatea informației contribuie la dezinformare, ci și contextul/momentul în care aceasta este servită țintelor. În „Tratat de dezinformare” vei găsi exemple în care imagini nemodificate ale unor întâmplări reale au fost servite publicului, însă alături de sugestia că alții erau „actorii” din fotografiile respective. Aici adaug și eu din memorie folosirea acestei metode într-o acțiune recentă de propagandă de la noi din țară: o fotografie stock care reprezenta recolta (reală) dintr-o altă țară era utilizată ca o reprezentare a bunăstării României.

Și de aici se ajunge la prelucrări digitale unde se „luptă” competențele lor în manipulare a imaginilor cu capacitatea noastră de a recunoaște astfel de materiale. Pentru că cunoștințele legate de acest subiect sunt diferite, atât în tabăra dezinformatorilor, cât și în cea a dezinformaților, eu zic că e destul de greu de prezis cine va câștiga într-un final.

Închei amintind faptul că în sprijinul celor care se ocupă de dezinformare vin și capabilitățile tot mai precise de targetare a maselor către care au nevoie să își îndrepte atenția, capabilități asigurate de avansul tehnologic actual. Cu alte cuvinte, datele tale personale nu îți aparțin ție(!), ci, după cum spunea și Edward Snowden într-un interviu recent, ele sunt proprietatea companiilor care le colectează și administrează.

să nu-ți pară rău

Să nu-ți pară rău de mine!

Să nu-ți pară rău de mine! Nu este vina ta. Vezi tu, majoritatea oamenilor cred că e suficient să te încurajeze, mai sunt unii care se grăbesc să facă promisiuni (de care nu se țin sau care nu depind de ei) și mai sunt cei, foarte puțini, care într-adevăr fac ceva ca să ajute.

Să nu-ți pară rău de mine! Nu avem nicio obligație unul față de celălalt. Mâine o să îmi iau laptopul și vreo 2 schimburi de haine și am să plec. Probabil la acel acasă care nu prea s-a simțit acasă în ultima jumătate de viață. Teoretic, ar trebui să mă întorc. Însă nu știu dacă voi mai avea unde să mă întorc, deși practic aici rămân o parte dintre puținele mele lucruri. Odată cu ele rămân și visurile mele, rămâne și viitorul și un eu pe care nu am apucat niciodată să îl cunosc, deși mi-am dorit. Vor rămâne aici problemele, dar asta nu înseamnă că acolo va fi mai bine. Pe de-o parte trebuie rezolvată situația cu jobul (care chiar nu mă așteptam să dureze atât), pe de altă parte e cealaltă problemă care a devenit urgentă (mâine ar cam fi ultima zi).

Să nu-ți pară rău de mine! Așa cum nu ți-a părut nici în cele câteva luni în care am lipsit de pe-aici în ultimii 3 ani. Iar cei cu care am schimbat câteva vorbe și cu care m-am simțit a fi pe aceeași lungime de undă: uitați-mă! Uitați-mă și nu spuneți nimănui despre mine. Dacă dispar, vreau să dispar de tot!

Să nu-ți pară rău de mine! Plec; și nu mă duc într-un loc mai bun. Plec și nu voi mai fi același om, habar n-am ce voi fi… dacă voi mai fi. Pentru că ceva în mine deja a murit de mult…

fabrica de semantică

muncitor descalificat

sunt nazist pe gramatică
și lucrez la fabrica de semantică
n-ai să ghicești ce intră zi de zi pe poartă

cuvinte cu coada tăiată
sau cu pălăria uitată
încurcate cu virgule care mai de care

vorbe ce mai mereu se ceartă
și nu e suficientă o cratimă să le despartă
litere ce caută direcții aici pentru că am pus Hidrantul lângă galeria de Artă

am un meșter care face sens
de dimineața până seara
și invers

câinele își aduce aportul de unde l-a lăsat aseară
și faima urcă în sus pe scară
până la etaj unde ținem

o cutie magică cu de toate
dar mai ales cu cuvintele mele preferate
du-te dracu, stai dracului, dă-te dracu-ntr-o parte

CV Ștefan Trepăduș

Adevăratul meu CV

Se întâmplă uneori să îmi vină să scriu articole pe care să nu le citească nimeni (pentru că dacă nu ești influencer pe ceilalți îi doare-n cur de tine), cum ar fi, de exemplu, despre viața mea și cum o mai duc. Articolul de față este cauzat, în parte, de aproape cearta pe care o am des cu o parte din familie asupra jobului pe care (nu) îl am.

Ce mi se reproșează (și pot înțelege parțial chestia asta) este faptul că, având în vedere situația disperată pe care o am, ar trebui să accept orice serviciu ca să am cu ce îmi plăti facturile. Doar că, vezi tu, eu țin minte foarte bine că am încercat și nu a funcționat. Uite cum:

În 2012, imediat după ce am terminat liceul, am fost împins de la spate să mă înscriu pentru acel ajutor de șomaj acordat proaspeților absolvenți. Am făcut asta, dar 1. nu îmi doream să stau prea mult în situația respectivă și 2. evident că nu era suficient. Primul job pe care l-am primit a fost de manipulant marfă în depozitul unui lanț de magazine din Călărași. Acest job a durat fix o zi (de dimineața de la 6 până după lăsatul serii) din 2 motive: pe lângă faptul că munca fizică era extrem de epuizantă (imaginează-ți o persoană de cca 50 de kilograme ducând în fiecare mână câte 2-3 bidoane mari de apă) a mai fost și fapta bună (atât la propriu cât și la figurat) a vreunui coleg care mi-a tăiat cauciucurile bicicletei în care doar ce investisem o parte din ajutorul de șomaj special pentru acel job. Așa că după seara aceea a fost pa-pa job… și pa-pa ajutor de șomaj.

Părinții au mai reușit cumva să mă suporte încă 2 ani. În toamna lui 2014 am avut al doilea job: la o spălătorie auto. Program „mișto” de la 7 dimineața până la 7-8 seara de luni până sâmbătă, iar duminica de la ora 7 până între orele 14 și 15. Pe lângă program, aveam de-a face cu diverse substanțe folosite în domeniu (chiar dacă diluate, că doar trăim în România) care, în combinație cu apa rece făceau din acest serviciu ceva de invidiat pentru orice corporatist. Glumă tristă, desigur. „Armata” mea, după cum îi plăcea să spună colegului (mai în vârstă, care făcuse stagiu militar pe vremuri) pe care îl aveam, a durat fix o lună și jumătate.

A venit vara lui 2015. Am mers împreună cu un prieten la un eveniment organizat de AJOFM Călărași pentru cei aflați în căutarea unui loc de muncă. După ce am schimbat câteva cuvinte la stand cu viitorul angajator, ne-a invitat să îi facem o vizită a doua zi la sediu. Unde am și rămas să lucrez timp de fix 3 luni, dacă nu pun la socoteală concediul medical de o săptămână pe care l-am avut din cauza acelui job. Munca desfășurându-se într-o fabrică de mezeluri (unde temperatura trebuia să fie în jur de 5 grade, dar practic era de 15 pentru că trăim în România) și presupunea ambalare, etichetare și cărare de produse din carne. Sute de kilograme pe zi, 16 ore pe zi. Vineri – program „scurt” de doar vreo 8 ore; Sâmbăta – liberă. După lunile petrecute acolo nu am fost în stare de nicio muncă fizică timp de un an întreg, corpul vibrându-mi întruna într-un mod neplăcut.

Primul job în care a trebuit să îmi folosesc mai mult mintea decât brațele a venit în 2017, în București. Trebuia să vând accesorii și servicii GSM într-un magazin de pe Calea Moșilor, foarte aproape de Obor. Acesta a durat doar 2 săptămâni și m-am despărțit de el parțial din cauza unei neînțelegeri: superiorul avea impresia că nu fac suficient de mult pentru a convinge potențialul client să facă achiziția, când de fapt marea mea problemă era cu numărul mare de taskuri dintre clienți, lucrul cu casa de marcat (pe care colegul ne-superior se pricepea de minune să o ocolească, doar trăim în România) și întârzierea cu care am deprins folosirea softurilor necesare diverselor operațiuni.

Primul angajator cu adevărat serios la care (aproape) am lucrat a fost FAN Courier, în 2018. Am spus „aproape” pentru că, de fapt, a fost vorba de un program numit Școala FAN prin care ei ne instruiau pentru obținerea permisului de șofer (pe care am reușit să-l iau un an mai târziu), urmând ca apoi să profesăm la ei. Primeam chiar și un ajutor financiar de la ei, însă nu a fost suficient pentru a rezista până la terminarea acestei „școli”, fiind nevoit să găsesc urgent un serviciu cu program complet (cel din paragraful următor). Ideea asta, frumoasă după părerea mea, a eșuat; nu cred că a fost vreunul dintre cei 4 colegi care să fi finalizat instrucția. Nu am reușit să mă revanșez față de această firmă sau, spus mai pe românește, încă le datorez niște bani; ei, oameni finuți, nu m-au întrebat niciodată de ei, dar oricum n-aș fi avut de unde să le dau.

Rămânem în anul 2018 pentru cel mai serios job pe care l-am avut vreodată, fiind la momentul respectiv exact ceea ce visam să fac. E vorba de munca într-o agenție de marketing digital. Am început prin a publica niște informații pe site-urile unui client cu afaceri în afara țării; apoi m-am ocupat de pagina de Facebook a altui client; am lucrat la introducerea conținutului pe site-ul unui client important din București și, sub atenta îndrumare a programatorului (pentru că nu mă pricep la asta), am lucrat și la designul acelui site. Apoi m-am ocupat de content și SEO + traduceri din engleză în română. În acea agenție am simțit că au sens toate cunoștințele mele și am înțeles de fiecare dată cu ușurință ce aveam de făcut. Am lucrat acolo până la sfârșitul lunii trecute, adică 13 luni (pentru profanii superstițioși) și probabil aș mai fi stat dacă salariul nu ar fi rămas în urmă cu 2 luni (ceea ce mă face restant la chirie pe 2 luni, motivul meu principal de disperare).

Și iată-mă ajuns în prezent, căutând cu disperare (pun accent pe cuvântul ăsta) un nou job de vreo 6 luni deja. Poate încă mai par pretențios pentru că nu accept orice alt job, dar eu știu în adâncul sufletului meu că am încercat. De fucking 5 ori. Și nu a mers. E clar acum de vreau să lucrez în comunicare? Pentru că asta POT să fac, ȘTIU deja ce presupune un astfel de job și, ca începător, am nevoie de îndrumare minimă sau deloc pentru viitoarele taskuri. Pentru că scriu și mă exprim corect în engleză și română mai corect decât mulți dintre oamenii (mai cunoscuți decât mine) pe care îi citesc pe internet, mă refer în special la oameni care lucrează în publicitate. Și pentru că pot scrie peste 1000 de cuvinte despre o viață de căcat (vezi cazul de față) sau despre un brand de (viitor) succes. Și, sincer, aș prefera să fie a doua variantă, dar asta nu mai depinde de mine.

Punctul meu slab este că ceea ce am eu unii numesc creativitate, iar alții nebunie. Partea bună pentru viitoare agenție la care voi lucra e că le poate avea pe ambele în același preț!

Gemini

Gemini: Conspirația – Will Smith vs Will Smith

Știi că se mai întâmplă uneori să te întrebi cine ar câștiga lupta dacă s-ar bate 2 personaje. Uneori, aparent întâmplător (pentru noi, privitorii), chiar se întâmplă acest lucru. Dar mai sunt unele cazuri când apar întrebări de genul: care-s mai buni, nemții sau germanii? Sau oare Will Smith poate să-l bată pe Will Smith? În Gemini avem răspunsul la întrebare și probabil nu e cel la care te aștepți…

Să vedem care sunt avantajele lui Will Smith! Acesta are experiența dată de vârstă, este foarte antrenat și nu îi tremură mâna pe trăgaci atunci când trebuie să asasineze o persoană aflată într-un tren în mișcare. Will este întotdeauna pregătit de acțiune, știe câteva șiretlicuri, dar, mai important, are informații prețioase din tabăra celor care vor să-l elimine.

Dar Gemini Smith este tânăr. Are forță și agilitate. Are un îndrumător și o întreagă armată în spate. Știe foarte bine să conducă o motocicletă.

Părțile slabe ale lui Will Smith sunt: faptul că nu se pricepe prea bine la condus motociclete. Vârsta îl face să nu mai fie la fel de acrobat, să nu aibă cea mai mare viteză de reacție și uneori să fie prins. Este alergic la înțepăturile de albine și îi este frică de înec (probabil singurul lucru din film cu care oricine poate empatiza).

Dar și Gemini Smith este alergic la înțepătura de albine și se teme de înec. Acționează la ordin (cel puțin inițial) și nu ghidat de conștiință.

gemini

Acum că am văzut cine sunt principalii adversari din film, să vedem și despre ce este filmul. Mie mi s-a părut fix povestea unui meci de PUBG (Mobile). Ești parașutat pe o stâncă și prima armă pe care o găsești e o pușcă cu lunetă. La fix, că tocmai vezi un adversar trecând pe lângă tine, care nu are cu ce să atace, așa că tragi spre el și speri că-ți iese. Și dacă tot veni scrisul de arme, te provoc să recunoști cât mai multe arme și lunete din film! Dacă ai jucat jocul îți va fi ușor.

gemini

Te deplasezi în alte zone ale hărții în căutare de inamici, pe care îi și găsești. Dai o tură pe acasă, că așa se mișcă zona sigură, apoi ajungi fix în locul în care au campat mai multe echipe inamice. Îi ucizi pe toți și vezi că mai este o persoană în viață. Nu mai ai muniție, așa că hotărăști să-l pândești cu tigaia. Pe care nu o ai. Din fericire, și inamicul tău este în aceeași situație. Vă luați la pumni.

După lupte crâncene în care niciunul nu moare îți dai seama că ai uitat să debifezi butonul de auto-match și celălalt îți este, de fapt, coechipier. Mai mult decât atât, tu ești celălalt; iar meciul este câștigat. Învingător, învingător, la cină-ai pui la rotisor!

pubg chicken dinner

Filmul Gemini este distribuit în România de Ro Image și ne va răspunde din 11 octombrie la întrebarea „poate Will Smith să îl bată pe Will Smith?” Însă nu va putea răspunde la întrebarea „Will Will Smith smith?” Și asta pentru că internetul a făcut-o deja!

will smith meme

Imagini de la: cinemagia.ro, techbeon.com și knowyourmeme.com

Joker

Joker… în cărți pentru a deveni filmul anului 2019?

– Tu chiar nu asculți deloc? Ai pus aceleași întrebări în fiecare săptămână! „Cum merge munca?”, „Ai gânduri negative?” Am DOAR gânduri negative!

    – Arthur Fleck

Ceea ce trebuie să înțelegem încă de la început este faptul că Joker nu este un om. Poate filmul ne-ar putea face să credem asta, poate nici nu și-a propus altceva, însă acest personaj este… mai mulți oameni. Este o parte din mine, o parte din tine, alături de o parte dintre oamenii pe lângă care trecem cu indiferență pe stradă și de o parte dintre cei care primesc coate când altcineva crede că are prioritate la casă la Mega.

Joker nu este un desen pe o față ci este însuși chipul sau rezultatul anomiei și al depresiei. Deși unul dintre scenariști, Todd Phillips, neagă acest lucru, e clar că avem de-a face cu un film politic; de fapt chiar mai mult de atât, e un film societal căci „aleșii” sunt doar un eșantion reprezentativ al alegătorilor.

arthur fleck

Poți să fii Arthur Fleck sau să nu fii, să ai o vârstă mijlocie sau oricare alta – ce se întâmplă cu tine atunci când, știind că ai făcut tot ce ți-a stat în putere pentru a realiza o carieră și pentru a îți îndeplini un vis, rămâi blocat mereu în aceleași probleme? Devii, mai mult sau mai puțin, un Joker!

Lumea râdea atunci când îi spuneam că vreau să devin comediant. Acum nu mai râde nimeni!

– Arthur Fleck (în film) – cuvintele îi aparțin lui Bob Monkhouse

Și ce faci atunci când nu îți mai pasă de ce se va întâmpla cu tine pentru că simți că ai pierdut tot ce era de pierdut? Începi să râzi incontrolabil! Mă rog, personajul din film suferea de o afecțiune cerebrală (care chiar există – se numește PBA sau incontinență emoțională) iar Joaquin Phoenix, actorul din rolul principal, a intrat foarte serios în acest rol.

Acest râs nu trebuie privit ca pe o frondă la adresa cuiva sau a unei situații, aici nici măcar nu este vorba de râsul în sine – aceasta este de fapt adevărata mască din film, nu machiajul de pe fața unui clovn animator de petreceri pentru copii. Râsul reprezintă obligația pe care simțim că societatea ne-o impune de a afișa mereu un zâmbet și de a ne preface că toate lucrurile merg bine, chiar și când nu este deloc așa. Pot spune din propria experiență, căci am testat acest lucru timp de un an întreg prin 2010, că mimarea bucuriei aduce, în mod paradoxal, doar tristețe. Iar asta nu va schimba opiniile sau percepțiile celorlalți, așa că de ce să nu fii pur și simpu tu însuți?!

O mare problemă cu afecțiunile psihice (sau probleme de orice altă natură, aș adăuga eu) e că lumea se așteaptă să te comporți ca și cum nu le-ai avea.

– Arthur Fleck

joker dansând

Ce înseamnă să fii tu însuți? Putem lua exemplu de la Joker în partea de final a filmului: dansul pe scări, intrarea pe muzică într-o emisiune, comunicarea lucrurilor exact așa cum le gândești, cu sinceritate și (un strop de) cinism. Să fii tu însuți înseamnă să faci ce vrei fără teamă de consecințe… mai puțin partea cu ucisul, eu m-aș opri înainte de asta.

Joaquin Phoenix era un nume cvasinecunoscut pentru mine până ieri însă modul în care a documentat și pus în scenă personajul principal din acest film, cu exactitatea și totodată libertatea pe care le-a transpus în actul său, m-a făcut să uit toate celelalte filme pe care le-am văzut în acest an și să îi acord lui Joker foarte mari șanse de a deveni filmul anului 2019… în topul meu personal.

Mai mult de atât, o parte dintre situațiile prezentate m-au făcut să empatizez cu acest personaj și sunt convins că vor fi mai multe persoane în asentiment cu mine, chiar dacă nu toate vor recunoaște public acest lucru. Poate că cine se aseamănă se-adună?

Distribuit în România de Vertical Entertainment, acest film va intra în cinematografe din 4 octombrie și, chiar dacă este destul de violent (acesta fiind singurul mod în care ar fi putut fi prezentată povestea), Joker trebuie văzut, dar nu ca pe un om (fie el villain sau altceva) ci ca pe o stare.

Închei cu încă un citat (de data asta redat cu aproximație):

Ce primești atunci când chemi un om cu probleme psihice la o emisiune în direct pentru a râde de el? Primești… ceea ce meriți!

Joker

joker face

Toate imaginile sunt preluate de pe cinemagia.ro.