stih distinct

ăsta-i vers de miezul nopții, am mers cu pasul morții
să-mi fac inima porții, ți-o cânt în fața porții
cu emoții, normal, sperând s-evit comoții
îmbrăcat în negru am venit noaptea, ca hoții

să-ți fur un zâmbet și poate o-mbrățișare
ziua de august strânge când dorul e prea mare
în suflet eu am sânge și liniștea mă doare
taie-l și ce va curge să umple din depărtare

nu știu cum de-am găsit acest stih rătăcit
da’ ce-am scris am simțit ca un cuțit n-am glumit
cu toate astea sper să ai un somn liniștit
oricum lumea e în beznă de când nu ne-am mai vorbit

Shutter Island, faza pe Măgurele

Sper că ai văzut filmul, căci nu am de gând să îl povestesc aici. Acțiunea este atât de complicată încât trebuie să îl vezi chiar tu și, de fapt, poate că nu este nimic de povestit pentru că întâmplările nu sunt reale (doh, normal că nu sunt reale, e vorba despre un film). Însă am găsit nefericite similitudini între acesta și ce am trăit eu, așa că ai răbdare cu mine până la final, poate găsim împreună o explicație.

De-aici am început să-mi pierd mințile

Totul a început cu depresia de care mă leg tot mai des în scrierile mele. Și am un motiv suficient de bun pentru mine ca să fac asta: e singurul lucru pe care îl simt pe deplin real. Revenind la povestea mea, schimbarea a avut loc, cel mai probabil, în aceeași noapte în care mi s-au modificat radical convingerile, credința și unele principii care stăteau la baza existenței mele. Inițial, am simțit asta ca pe o eliberare, însă aveau să apară și efecte adverse.

Atunci am încetat să mai cred în orice fel de putere supranaturală și am început să fiu convins că la baza acțiunilor noastre, ale tuturor, stă un fel de predeterminism. Odată cu asta au început să apară tot felul de întrebări, dintre care una destul de alarmantă pentru partea de creier pe care încă o consider normală: oare este ceva real din tot ce există? Îmi amintesc că stăteam de vorbă cu un prieten bun, care știa prin ce trec, și i-am spus despre întrebarea care mă frământa. Mi-a spus să nu mă mai gândesc la asta și, probabil, ar fi fost cel mai bun sfat dacă aș fi reușit să-l pun în practică.

Ce legătură are asta cu filmul din titlu?

Avansând în timp, dar și în brațele depresiei (deși a existat o scurtă perioadă în care credeam că am scăpat), am început să văd altfel tot ce e în jurul meu. Fiecare om pe care îl vedeam și care își vedea de treburile lui părea, la fel ca mine, o persoană internată într-un loc pentru cei cu boli mintale, unde primise anumite sarcini pentru a părea că duce o viață normală. Bineînțeles că nu era așa, întâmplarea face că am trecut pe lângă un astfel de loc cu ocazia uneia dintre plimbările mele prin București (și împrejurimi) și ce am văzut m-a impresionat mult mai tare, într-un sens negativ. Sau poate mi s-a părut mie, cine știe care e adevărul.

Oricum, sentimentul pe care îl am de fiecare dată când pășesc prin acest oraș (la Măgurele mă refer) nu este unul tocmai plăcut. Că este din cauza suprafeței lui mici sau din cauza lipsei de activitate pe care o am când sunt aici, nu știu exact. Poate este din cauza rutinei. Cert este că în afara acestui loc nu am acel sentiment ciudat la o intensitate atât de mare.

Poți scoate Măgurele dintr-un om, dar nu poți scoate omul din Măgurele

Făcând toate aceste observații, dar și pe baza altor motive, am încercat să plec de aici. Era către sfârșitul primei luni de vară, începutul primei luni de vacanță. Vara e acum pe cale de a se termina, vacanța a ajuns aproape la jumătate… sunt tot aici. N-am reușit. Am renunțat să mai încerc, cel puțin până la începutul viitorului an universitar, însă speranțele nu sunt prea mari. Iar alternativa e și mai terifiantă.

Coincidențe

Sau post scriptum, pentru că am uitat să menționez asta în paragraful potrivit, iar acum mi-e greu să îi fac legătura acolo. Și, de fapt, nu este o coincidență, căci eu nu mai cred în întâmplări aleatorii. Pe 23 aprilie, de Ziua Cărților (cunoscută în popor mai degrabă pentru sărbătorirea Sf. Gheorghe), am participat la un schimb de cărți organizat de o editură. Acolo am primit o carte îmbrăcată în niște coperte care nu spuneau nimic despre titlul și autorul acesteia. Iar aceste detalii, după ce le-am aflat, nu mi-au spus nimic despre conținut. Abia când am început să o citesc am observat că, cel puțin în primele capitole, o parte din acțiune se petrece într-un sanatoriu.

Desigur, asta poate fi doar o corelație pe care a făcut-o creierul meu. Dar câte lucruri îi poate face creierul persoanei care îl posedă. Uite ce mi-a făcut mie! …

Cafea de conveniență

M-am trezit și azi. Ce motiv bun pentru a celebra viața! Glumă sadică. Încă nu am ce sărbători. Am făcut o cafea, delicioasă, cum o fac mereu, însă fără puterea de a mă trezi complet. Nici nu am vreun subiect anume despre care să scriu, dar trebuia să găsesc ceva de făcut ca să mai treacă timpul. Ceva care să acopere toate întrebările fără răspuns care îmi vâjâie între urechi.

Azi e una dintre acele zile în care, în absența dozei necesare de cafeină și nicotină care să îmi dea senzația că sunt stăpân pe situație, îmi pun întrebări. Cine aș fi fost dacă viața mi s-ar fi întâmplat altfel? Dacă, în urmă cu foarte mulți ani, nu aș fi descoperit scrisul? Cum ar fi fost dacă, în urmă cu aproape 8 ani, nu aș fi aflat ce înseamnă un blog? Ce pasiuni aș fi avut dacă, în urmă cu 6 ani, nu descopeream Facebook și social media? Ce gânduri aș fi avut acum dacă nu venea depresia anul trecut și, apoi, studenția? Încearcă și tu să răspunzi la astea, eu nu pot pentru că sunt convins că totul a fost scris să se întâmple fix așa. Mi-a fost scris ca fiecare mică bucurie sau „realizare” să vină la pachet cu și mai multe probleme. Acum mi-e tot mai greu, aproape imposibil, să le fac față.

Tot ce știu e că nu pot zâmbi de unul singur și, lucru care mă neliniștește, mi-am prezis din nou viitorul. De ce nu se poate să mai greșesc și eu, măcar când e vorba de asta? „I’m only human after all”… sau nu? Cred că nici om nu (mai) sunt…

Am văzut cerul altfel

Era sâmbătă dimineață. Mă trezisem mult prea devreme pentru a înțelege ceva din tot ce se întâmpla în jurul meu. Știam doar că trebuie să ajung undeva și speram că, la fel ca de obicei, cafeaua își va face efectul pe drum. Cunoșteam drumul, mai fusesem pe acolo și în alte împrejurări. Însă acum urma să fie ceva cu totul diferit, simțeam asta și viitorul apropiat urma să îmi dea dreptate.

Am realizat că nu mai sunt somnoros abia când am pus piciorul în afara autobuzului și am aprins țigara de „am ajuns cu bine și aici”. Mai aveam de făcut niște pași până la locul cu pricina, vreo 100-200 dacă i-aș fi numărat. Și, chiar dacă era abia 9:30, am căutat instinctiv un loc la umbră. L-am găsit în proximitatea unui balon. Privind în urmă, mă miră faptul că nu am gândit „wow, uite un balon”, deși nu mai văzusem unul de aproape, ci „să fac poza cu HDR sau fără?”.

O voce de pe o scenă îndepărtată era amplificată de boxe mari, amplasate din loc în loc: cineva îi anunța pe cei care urmau să comenteze spectacolul. Primul spectacol cu desfășurarea în cer la care participam. Cerul era senin și mai mare decât îl văzusem vreodată. Iar acolo, în aer, înainte de apariția piloților, erau toate gândurile celor ce aveau să fie martori.

…mi-am imaginat că așa se nasc speranțele: un punct mic la orizont care tot crește până pare atât de aproape încât crezi că îl poți atinge. Apoi începe să urce și tot urcă… până când atinge o barieră și cade precum o lacrimă de nedumerire pe obrazul cerului. Lasă în urmă o dâră uscată de fum care se va șterge de la suprafață până să faci doi pași în ton cu umbra care anunța ora 11.

IMG_20170722_112208

O avalanșă de emoții a început să zboare în formație. Și s-a rotit în suflet și a plonjat în picaj până a atins baza depresiei, linia de supraviețuire. De aici a ricoșat și a luat-o de la capăt. Visuri vechi se roteau și ele ca prin minte. Desenau un cerc mare de fum pe cerul simțurilor, care se descompunea în cerculețe mai mici, ca cele care ies din țigara mea dinainte de plecare. Aș mai fi stat, dar era deja destul de cald și începuse să îmi fie foame. Am să rezum toată această experiență într-un singur cuvânt (de fapt, acronim): BIAS (Bucharest International Air Show)!

sunt o durere

ți-aș scrie azi din nou cu brațele de lavă
să nu te mai ascunzi să nu mai taci bolnavă
sub pietre de cavou stau gândurile toate
ți-aș scrie peste ele mi-ai spus că nu se poate

sub soarele topit de falsele-amintiri
ți-aș scrie rând pe rând fără de opriri
dar nu mai am picioare nici oase să suport
ia-ți o tablă Ouija ca să-mi vorbești sunt mort

și astea nu sunt versuri am zis acum repet
cum eu sunt o durere nici om și nici poet
și zac în ăst sicriu cu becurile-aprinse
pregătit să-ți scriu de-ai să-mi cobori din vise

Plimbări prin București

Am multe gânduri care mă dau afară din mine și, puțin câte puțin, reușesc să le scriu aici ca să fac loc pentru altele. Să-i fac loc tăcerii, să-i fac loc minții să se plimbe. Cel mai bine este atunci când și mintea, și corpul sunt simultan în același loc, ceea ce se îmtâmplă destul de rar, în ocazii ca cele despre care am să scriu mai jos. Ia-te după umbra mea…

Într-o zi de iarnă destul de călduroasă, cred că prin februarie, îmi amestecam pașii cu zăpada aflată în proces de topire. Luasem un troleu și mai mersesem câteva zeci de minute pe jos pentru a ajunge undeva pe malul Lacului Morii, locul unde avea să înceapă primul tur la care participam organizat de Arhiva de Geografie. Pe malurile strâmbe și atacate de timp erau presărate povești și băltoace de care să te ferești. În aer, păsări și o dronă, iar, între cer și pământ, Bucureștiul așa cum îl văd doar locuitorii acelei zone. Totuși, ceva lipsea….

WP_20170205_13_31_59_ProCu privirea întinsă pe pustiul de gheață și picioarele ude de la zăpada topită și dorul de plimbare am ajuns pe insula de pe lac. Aici debarcaderul parcă ardea de nerăbdare să ne povestească ceva… nu avea ce, nu a apucat niciodată să fie folosit. Până să ajungem în punctul din care am plecat, înconjurând astfel lacul, soarele s-a mai arătat puțin, însă doar ca să râdă de noi: pământul dezghețat a băut apa rezultată din zăpadă și a devenit nămol, o surpriză nu tocmai plăcută pentru încălțămintea, dar chiar și hainele unora dintre noi.

WP_20170611_17_47_40_ProUn alt tur făcut de Arhiva de Geografie s-a desfășurat ceva mai recent, pe 11 iunie. Atunci ne-am plimbat pe Strada 11 iunie, prin parcul Carol și prin împrejurimi. Atunci am aflat că avem o replică a Cetății Poenari chiar aici, în București.  Din păcate, accesul vizitatorilor în interior nu este permis. M-am rezumat la a face câteva poze și a-mi vedea mai departe de plimbare. Am ajuns la timp în parc pentru a vedea schimbarea de gardă de la Mausoleul Eroului Necunoscut.

Cu altă ocazie am ajuns să aflu mai multe lucruri despre centrul vechi al Bucureștiului, dincolo de cafenelele și instituțiile actuale de acolo. Se pare că, încă din urmă cu două secole, acest loc era ticsit de bancheri și de negustori. Această plimbare a fost organizată de Idei Urbane. Am mai aflat câteva lucruri interesante pe care, între timp, le-am uitat și am făcut poza asta cu Palatul CEC, aflat peste drum de Muzeul Național de Istorie a României.

WP_20170624_17_59_14_Pro

Tot prin centrul vechi al capitalei am făcut și o plimbare cu un alt tip de ghid, unul digital. Folosind aplicația Questo a trebuit să îmi găsesc singur reperele urmărind indicii și redescoperind totodată istoria țării noastre. Iar atunci când orientarea în spațiu îmi dădea de furcă, puteam accesa direct din această aplicație hărțile, unde era marcat următorul punct de oprire de pe traseu.

WP_20170624_12_27_35_Pro

Încă mă mai plimb pe acolo cu mintea, atunci când îmi aduc aminte. Sunt un plimbăreț și nu aș schimba acest lucru cu nimic. Sper doar ca, într-o bună (sau rea) zi, pașii să mă poarte acolo unde inima e deja!