Anim’est 2017 – unde e publicul?

Cu vreo două săptămâni în urmă mă pregăteam să reprezint CinEmil.ro la Anim’est, Ferstivalul Internațional de Film de Animație. Nu am reușit să ajung din primele zile și era chiar să ratez primul film la care m-am prezentat din cauza unei neînțelegeri în legătură cu badge-ul deschizător de uși 😀 . Am fost prezent doar la 3 dintre proiecțiile din cadrul festivalului, fiecare desfășurându-se într-un cadru diferit.

La filmul Persepolis m-am prezentat seara, când afară nu era nici cald, nici frig, dar mai degrabă ai fi stat într-o sală de cinema decât undeva în aer liber. Animația mi s-a părut destul de tristă, însă efectul final a fost de o zi încheiată într-un mod plăcut.

Al doilea lucru văzut la Anim’est a fost un film pentru copii, Școala iepurașilor. Acesta mi s-a părut o alternativă la ceea ce văd cei mici de obicei și cred că există în el câteva lucruri de învățat chiar și pentru adulți. De data aceasta vremea era destul de caldă afară, mai ales că era la începutul după-amiezei.

Ultima animație pe care am văzut-o la festival a fost Cai la fereastră, un film care prezintă poeții în habitatul lor natural și interacțiunile dintre aceștia, lucru despre care vă pot vorbi/scrie și eu din experiența acumulată în ultimul an (și nu numai) 🙂 . Această proiecție a început în jurul prânzului, când afară ploua abundent, iar temperatura părea mai mică decât data din calendar.

Cred că probabil te întrebi de ce am însoțit descrierile filmelor de detalii meteorologice. Ziceam la început ceva de cadru, am făcut asta pentru a sublinia un anume lucru, absența oamenilor din cinematografe. În trei zile diferite, cu 3 stări ale vremii diferite, la ore diferite și în 2 locații nu foarte apropiate una de alta, Anim’est a reușit să umple cel mult un sfert din capacitatea sălilor. În rest erau scaune goale, sunetul imaginar al traficului de afară și cel real al gândurilor care nu îmi dădeau pace. Scriam cu altă ocazie că nu e foarte plăcut să mergi la film de unul singur, se pare că dacă e și sala aproape goală, e și mai rău. Sunt de acord că vremea din unele zile i-ar fi putut împiedica pe oameni să participe, însă i-ar fi putut încuraja prețul permisiv și faptul că existau anumite gratuități pentru studenți și copii. Probabil că interesul românilor pentru animații nu este foarte mare sau nu atât de mare pe cât m-aș fi așteptat. Nu spun că ăsta e un lucru rău sau unul bun, spun doar că nu este. Aș dori, totuși, să aflu dacă cineva a văzut lucrurile altfel.

Anunțuri

Toate la timpul lor

Mi-ar plăcea să cred că sintagma din titlu se aplică în toate aspectele vieții mele, dar nu e deloc așa. Însă, într-o anumită măsură se aplică articolelor pe care le scriu pe bloguri, mai ales pe acesta. Nu sunt de părere că există timpul potrivit pentru ceva anume sau că cineva îl poate face să fie potrivit, ci mai degrabă după cum e norocul sau cum a fost scris (am mai spus pe aici despre cum văd eu lucrurile mai nou și despre predeterminism). Și atunci să explic puțin, fără o logică anume (cum e și mintea mea acum), de ce m-am apucat de acest articol.

Din când în când particip la unele evenimente pe care le găsesc interesante (pe unele le mai ratez 🙂 ), dar și la unele care nu au o legătură directă cu pasiunile mele. De ce fac asta? O parte dintre motive au mai fost discutate pe aici într-o formă sau alta, dar azi este vorba de faptul că fiecare ieșire poate genera idei pe care să le abordez în articole. Nu toate ocaziile aduc cu sine idei, însă se întâmplă uneori (cum a fost la Webstock la sfârșitul lunii trecute) să găsesc mai multe subiecte într-o singură seară. Nici nu e nevoie să fie idei referitoare la evenimentul cu pricina, ci doar să se formeze un cadru benefic pentru inspirație.

Am mai avut perioade în care nu puteam adormi pentru că îmi venea o idee pe care o întorceam pe toate părțile, urmând să o postez aici în ziua imediat următoare. Iar acum, de când cu depresia, insomnia e printre puținele lucruri constante pentru mine. Dar s-a schimbat modul în care „mă joc” cu ideile. Chiar dacă se mai întâmplă să fiu deranjat noaptea de idei (că niciodată nu-i una singură), de cele mai multe ori vin pe parcursul zilei. Și atunci le notez în carnețelul meu virtual, dar nu le public imediat. Le las acolo să se strângă și, în timp, mai notez alte chestii care au legătură sau, dacă consider, le șterg.

Astfel, aproape că am un plan editorial pentru blog. Am câteva subiecte pregătite pentru atunci când „le va veni timpul”, chiar dacă asta se întâmplă, ca și în cazul de față, cu cel puțin o săptămână întârziere. De asemenea, le am puse într-o ordine de la care încerc să mă abat cât mai puțin (dar sunt deschis și excepțiilor).

Așadar, pentru cine spune că nu sunt ordonat, deși tind să îi dau dreptate, voi răspunde că măcar încerc. Și ceea ce am povestit mai sus este deja o îmbunătățire față de anii precedenți. Doar că nu e suficient și momentan nu am forța necesară pentru a încerca mai mult. Poate cu timpul…

viața o moarte

țipă durerea din oase
și când sunt treaz și când dorm
cicatricile mă bârfesc între coaste
„ăsta sigur nu-i om
de-ar exista iadul pe bune
ar fi tot ceea ce trăiesc
când și cuvintele nespuse lasă urme
când și tăcerile lovesc
de-aș învăța cum să urc să respir
din nou din groapa-mi săpată
de nu mi-ar mai pune umbre pe chip
pietre cu răsuflarea tăiată
de mi-ai deschide ochii și gura
nu știu cum și sigur nici tu nu știi
cu ochii-ți căprui poezii
-mi faci viața o moarte întruna

2, 10; 2, 10! Să-nceapă muzica!

Sunt mai multe lucruri la care m-aș putea gândi atunci când aud numerele din titlu. Ar putea fi notele pe care le aveam în catalog la matematică în perioada liceului, de exemplu. Dar pentru că povestea asta are legătură cu muzica, e și mai clar de ce le-am folosit. Înainte să trec la povestea propriu-zisă, uite un fun-fact: acele numere nu sunt alese întâmplător atunci când se fac probe de sunet, ci pentru că, datorită felului în care le rostim, testăm ușor frecvențele joase (doi), dar și pe cele înalte (zece). Însă nu știu să scriu de ce numere și nu alte cuvinte…

muzica

Povestea mea cu muzica începe cu foarte mult timp în urmă, pe când abia eram clasa a doua. Pe atunci m-am înscris (de fapt, părinții m-au înscris) la clasele speciale de muzică, secția Pian, din cadrul Școlii nr. 5 Nicolae Titulescu din Călărași (al cărei elev eram), lucru cu care am continuat până la sfârșitul gimnaziului. În acel moment asta era doar o activitate extrașcolară, ca și orele de scriere creativă la care participam, însă nimic mai mult. Nu aveam mari planuri în această direcție, era doar o experiență… (aproape) plăcută. 😀

Însă muzica avea să joace un rol mult mai important în viața mea. Spre sfârșitul clasei a opta mă ajuta să învăț limba engleză, când în lista mea de redare puteai deseori găsi melodii de la 50 Cent, Tony Yayo și Lloyd Banks (G-Unit). Apoi, câteva luni mai târziu, la începutul liceului, datorită unui coleg, am descoperit câteva genuri muzicale mai apropiate de felul meu de a fi și de stările pe care le aveam (încă de pe atunci): punk, emo, screamo și death metal. Aici aș putea aminti câteva trupe ale căror melodii se află în preferințele mele (chiar dacă prima nu mai există): My Chemical Romance, Silverstein, Alesana și Cradle of Filth. Despre ultimele două trupe pot spune că ascult piese de la cele mai vechi până la cele mai recente, iar CoF este preferata mea și pare că va rămâne așa mult timp de acum înainte.

Tot în perioada liceului, muzica a început să devină o pasiune. Nu mă mai mulțumeam doar să îi ascult pe alții, voiam să cânt și eu ce aveam de spus. Așa că am pus pixul pe foaie (încă nu foloseam un carnețel virtual, OneNote, ca acum) și am scris versuri de rap, pe care le-am înregistrat, mai întâi pe ce am găsit, apoi pe la prieteni. Când am putut, mi-am cumpărat propriile scule (un microfon și un mixer audio), iar rezultatul e pe undeva pe YouTube (vezi secțiunea „Despre autor” a blogului), cele mai recente melodii fiind de anul trecut. Momentan, tot ce ține de muzică este pus pe pauză, dar intenționez să mă întorc cândva, cu mai multă calitate, dar și abordând alte genuri, precum cele de la finalul paragrafului anterior, pentru că sufletul o cere.

Dacă ar fi să găsesc un lucru care lipsește din arsenalul meu de individ dependent de muzică, ar fi, de fapt, două 😀 : o pereche de căști bune și un sistem audio. Nu caut (și nu cred că există) un design în ton cu o cameră de cămin și cu noii vecini foarte tăcuți pe care îi am, ci mai degrabă ceva cu o eleganță pe care să o poată înțelege doar urechile mele ahtiate după un zgomot cât mai puternic și clar care să îmi acopere gândurile. Am văzut aici câteva modele de boxe Edifier care cred că s-ar preta la o asemenea slujbă.

muzica

Între timp, Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc atât prin poezii, cât și prin muzică, dar și pe alte căi despre care sper va veni momentul să scriu cât mai curând. Deocamdată povestesc pentru tine, pentru Edifier și pentru SuperBlog.

Nu există workaholici

workaholici

Înainte să arunci cu task-uri, să clarific: nu cred că există workaholici în felul în care îi văd anumite definiții. Cum am ajuns la concluzia asta? Deși multe persoane mă văd destul de leneș și uneori chiar eu mă surprind lăsând minute sau chiar ore întregi să treacă fără să fac nimic, cred că și eu tind să devin un astfel de specimen. Deocamdată la scară mică și, dacă am noroc, așa va și rămâne.

După cum și Wikipedia ne spune, când vorbim despre workaholici subînțelegem că acestora le place să muncească încontinuu. Am mai văzut asta și prin alte părți, cel mai recent printr-un reportaj TV sau ceva știre, ceea ce m-a făcut, în cele din urmă, să abordez și eu subiectul.

M-am documentat puțin și am aflat că tendința de a munci „peste program” (folosesc ghilimele căci nu mă refer doar la angajați) ar putea avea două cauze principale: teama că nu ești suficient de competitiv (lucru parțial adevărat în contextul șomajului actual (deși văd că cifrele sunt în scădere), dar care nu este, sau nu ar trebui lăsat să fie, un motiv pentru a te extenua) sau diferite tulburări, cum ar fi cea obsesiv-compulsivă.

Se mai spune despre workaholici că sunt perfecționiști. Și eu îmi doresc ca lucrurile să îmi iasă exact așa cum le planific, iar atunci când văd că nu se poate, tind să le tot amân sau să le abandonez. Încă un „mit” spulberat, aș zice. De asemenea sunt sătul să văd sintagma #Ilovemyjob. Dacă nu te lasă să te odihnești, poate că nu ar trebui să ții atât de mult la acel lucru.

Acum sigur că nu mi-am propus să contrazic toate cele de mai sus. Mă gândeam că există, totuși, posibilitatea să fim toți o gașcă (tot mai) mare de depresivi care caută să facă orice altceva decât să își asculte gândurile. Eu, de exemplu, încerc să fac cel puțin două lucruri în același timp (nu te gândi neapărat la chestii complicate). Și le fac. Prost, dar le fac. Mai rar, încerc să îmi programez 2-3 activități pe zi, atunci când îmi permite timpul (multe ore se pierd pe drumurile dintre punctul A și punctul B). Dar atunci când obosesc mă opresc din orice și caut să mă întind sau să mă rezem de ceva și să închid ochii. Și atunci mă lovește…

Stoarce-mi un zâmbet!

Nici astăzi nu m-ai observat! Știi cine sunt? Sunt unul dintre acei oameni pe lângă care treci zilnic atunci când te grăbești să ajungi la serviciu cu metroul sau autobuzul. Unul dintre acei oameni care se scuză, deși tu ești cel/cea care l-a lovit cu cotul. Unul dintre acei oameni care nu mai au forța să facă ce vor cu timpul lor, așa că îl lasă să treacă de la sine. Unul dintre cei care nu mai au puterea de a zâmbi. Din mulțimea de motive posibile pentru lipsa de energie, unul este cu siguranță consumul scăzut de fructe și legume.

Nu te încrunta la mine! Probabil că și tu ești la fel. Mai puțin de un sfert dintre adulți consumă astfel de alimente zilnic. De ce? Poate din lipsă de timp, poate din alte cauze. Nu am renunțat la zâmbet de bună voie, însă îmi e aproape imposibil să mi-l recapăt fără ajutor. Ce poți face pentru mine? Găsește o cale și stoarce-mi un zâmbet! Să fie 100% natural. Sau măcar prepară-mi un smoothie pe care să-l beau rapid înainte să ies pe ușă. De restul se va ocupa organismul.

zâmbet

Ce poți să faci pentru ceilalți? Încurajează-i! Dar nu oricum. Fotografiază-te zâmbind cu paharul tău de suc natural de fructe și, dacă poți, alături de storcătorul cu care l-ai făcut, fie el Hurom HZ Alpha sau alt model. Urcă poza pe Facebook, ca toți prietenii și apropiații tăi să o vadă, alături de hashtagurile #HuromHZAlpha și #stoarceunzâmbet. Lasă-i un pic de timp magiei ca să se întâmple!

Atunci când te întreabă cineva, spune-i de promoțiile Hurom și oferă-i un fruct sau o legumă pentru a putea începe chiar în acel moment să aibă o viață mai sănătoasă. Iar dacă pe mine mă vezi tot trist înseamnă că e din cauza altor motive. Problema mea nu se repară cu un smoothie. Dar, dacă poți, dacă vrei, stoarce-mi un zâmbet!

Eu nu mai am energie, chiar dacă…

Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc pentru SuperBlog și Hurom România.

zâmbet

Scriu generalist despre subiecte de nișă

Iar am întârziat ceva vreme cu un articol, dar nu e problemă (am să explic cu altă ocazie de ce). De asemenea, m-aș bucura dacă titlul te-a făcut să te întrebi (măcar puțin) „oare ce a vrut să spună poetul (pierdut)?”. Ceea ce cred, totuși, că s-a înțeles e faptul că am să scriu despre blogurile generaliste vs cele de nișă. Nu am să spun despre avantajele unui tip sau al celuilalt de blog, nici nu am să dau sfaturi, ca să nu mă certe cei care știu mult mai bine decât mine ce înseamnă asta. Însă am să povestesc despre experiența mea pe acest subiect.

Am început nișat…

Încă de la primele articole scrise de mine, când habar nu aveam ce e într-adevăr un blog și cu atât mai puțin știam ce înseamnă SEO sau Google AdWords, m-am gândit că cel mai bine ar fi să nu amestec subiectele. Așadar, la mai puțin de o lună de la crearea primului jurnal, unde povesteam activitățile mele din vacanța de vară, am mai făcut unul pe care scriam doar versuri. Dar asta nu a fost suficient. În mai puțin de jumătate de an am mai creat un blog, tot pentru creațiile mele literare, doar că în proză. La vreun an sau doi după asta am deschis încă un jurnal, acesta fiind destinat promovării celor câteva melodii pe care le-am înregistrat. La un moment dat începusem să scriu, separat de celelalte subiecte, și câteva articole de satiră în limba engleză. Iar cel mai recent am început să lucrez la blogul de tehnologie pe care e posibil să îl știi (dar probabil că nu :)) ).

… apoi am generalizat

Ce s-a întâmplat cu blogurile de mai sus? Pe primul am început să scriu (printre alte subiecte) și anumite teme de creație pe care le primeam la liceu, după care l-am abandonat. Pe al doilea l-am abandonat direct. Al treilea a trecut prin câteva transformări, a acaparat toate subiectele pe care le abordam pe primele, a încorporat ceea ce postasem pe blogul muzical (pe care ajunsesem să scriu și despre coveruri din zona metal, dar și versuri parodiate ale unor melodii cunoscute), a primit și câteva articole din sfera IT&C și se prezintă astăzi drept gazda articolului pe care îl citești chiar acum. Am abandonat și blogul satiric. (Când spun „abandonat” mă refer la faptul că nu am șters acele bloguri, doar am încetat să mai postez pe ele, acestea existând și în prezent cu tot ce am scris acolo). Jurnalul de tehnologie a rămas. Deocamdată. Încă mă gândesc dacă și cum ar trebui să îl „împrietenesc” într-un fel sau altul cu acest blog.

Scriu generalist pe subiecte de nișă

Iată că, cel puțin în cazul meu, tendința naturală a fost să nu amestec borcanele. Ceea ce m-a „speriat”, totuși, a fost faptul că se mărea numărul de panouri de control de urmărit, ceea ce m-a condus la a renunța la o parte din ele, preferând să strâng cât mai multe lucruri într-un singur loc.

Ce funcționează mai bine în cazul tău?