Grava-mi-aș viața!

Nu-mi vine să cred că e a nu știu câta noapte la rând când mă prinde dimineața scriind. Ar trebui să-mi gravez pe frunte „Culcă-te!”, dar problema e că nici în oglindă nu mă uit. Chiar așa, cum ar fi să-mi gravez diferite mesaje pe elemente ale vieții? De unde să încep?

gravat

Cred că mai întâi trebuie să îmi aleg aparatul potrivit. Intru pe site-ul Bodor și iau de acolo modelul BCL-1630B, adică cel mai mare și cel mai tare, nu ca să compensez ceva anume, ci pentru voi avea o mare suprafață de acoperit. Chiar și cu o suprafață de lucru de 160×300 de cm cred că îmi va fi greu să mă descurc, dar mai mare chiar nu aveau. Apoi am văzut că suportă și multe materiale, deși cu ce vreau eu să-l folosesc nu l-a mai testat nimeni.

Și să vezi ce încep să gravez! Îmi prind ghinionul (ceea ce nu-i greu, că stă mereu lipit de mine) și scriu de-a lungul lui „Trebuie să încetezi!”. Apoi, pe creativitate voi așterne „Te descurci minunat!”, ceea ce va fi dificil pentru că ea ar fi doar în mintea mea; acum probabil că va trebui să îmi bag aparatul în cap sau capul în aparat, dar sigur găsesc eu o soluție. Nu în ultimul rând, am să-mi motivez speranța cu mesajul „Știu că poți!”, iar acesta va rămâne definitiv fixat în substanța ei.

Nu mă mai văd de cât am de lucru și nici nu am început. Cred că o să-mi iau Corelu’ și mă așez pe un scaun într-un colț întunecat, de unde să nu aud materialele cum urlă răcindu-se după ce au fost modelate. Lucrez până îmi ia foc computerul, apoi continui de pe telefon (ce bine că aparatul ăsta suportă așa ceva).

Vreau ca atunci când îmi termin de marcat viața în toate aspectele ei să rămâna totul fix, inert, vizibil, acolo, exprimându-se prin tăcere și forme, exact ca un tatuaj. Unul uriaș făcut pe fărâma de timp care s-a scurs de când zilele mi-au început și până acum. Acestea fiind făcute, mi-ar mai rămâne doar pe suflet să pun ceva, un singur cuvânt, dar care înseamnă totul, cuvântul „dor” scris fix așa, cu literă mică.

Și dacă va mai exista ceva după, mă duc la Colop România și mai cer un gravator…

Acum la culcare, SuperBlog, că de când cu tine până și obișnuita insomnie s-a aGravat.

Reclame

hal de muză

uneori nu simt nimic alteori parcă simt
uneori te mint alteori mă mint
și mă-ntreabă lumea de tine ce draci să le spun
că muza mea-i moartă iar eu chiaun

am atâtea idei dar când e timpul să-ți scriu
mă-ntorc în depresie și-n nisipul viu
aud iar ecouri proveniența n-o știu
aceleași mottouri un alt exercițiu

de la normal la precar tranzitez pendulez
mă-ntorc și m-opresc pornesc și ratez
când e vorba de tine nu mai vreau să creez
că-s cuvintele scumpe eu nevoit să cenzurez

mai aruncă o privire – una la care nu ții
am să scrijelesc cu lumină vers în peretele nopții
înainte ca sufletul să-mi ridic trimite un zâmbet în plic
și fă-mă să uit să-l deschid

Dorele, ți-ai luat BMW?

BMW

BMW Seria 5 (E39) Touring, foto din arhiva personală

Dorel e proaspăt posesor de BMW Seria 5. A pus câțiva bani deoparte, însă nici măcar nu se apropia de costul unui model mai recent, așa că a achiziționat un E39 fabricat pe la începutul anului 2000. Pasionat de pescuit și de călătorit cu familia, a ales o caroserie Touring și un motor mare, de 2,8 l cu 6 cilindri în linie.

Încântat de noua achiziție, Dorel a început să folosească mașina zilnic prin oraș. Îi plăcea cum se simte la volanul ei și îi purta de grijă aspirând-o și ducând-o la spălătorie de fiecare dată când era nevoie. Nu îi păsa că unii oameni se uită urât la posesorii de mașini germane mai vechi de 10-20 de ani, el își luase BMW pentru că era un împătimit al mărcii și, știind că în general nemții fac lucruri durabile, a crezut că nu va avea probleme cu autoturismul pentru mult timp.

Însă, după cum avea să afle în scurt timp, germanii nu sunt deloc zei; tot oameni sunt și ei, iar produsele lor, ca oricare altul, tind să se defecteze după o perioadă lungă de utilizare. Exact așa s-a întâmplat și cu BMW-ul lui Dorel, care a început după puțină vreme să scoată sunete ciudate și să se comporte de parcă luase ceva mai mult decât o răceală, tremurând și smucindu-se pe șosea. La început, lui Dorel nu îi era frică de faptul că s-ar putea întâmpla ceva neplăcut; totuși teama a apărut în momentul în care se apropia concediul și dorea să plece din localitate. La sfaturile prietenilor și presiunea soției, mașina a ajuns într-un service. Acolo, Titel (prieten bun cu Dorel) a promis că o va repara repede și ieftin, prin urmare… mașina este încă pe butuci și nu întrevede vreo șansă de vindecare.

Să nu faci ca Dorel!

Ce ar fi putut face Dorel pentru a nu aduce cu această poveste lacrimi în ochii pasionaților de automobile? Cel puțin două lucruri simple:

1.Înainte de achiziție să întrebe în stânga și dreapta de cele mai frecvente probleme pe care le are acest model, să strângă bani și pentru rezolvarea acestora, nu înainte de a verifica dacă mașina ochită le are sau nu.

De exemplu: multe BMW Seria 5 din perioada 1995-2003 se confruntă cu probleme la sistemul de răcire a motorului, având de la radiatoare crăpate până la pompe de apă explodate. Altele au avut probleme cu suspensia și direcția. Nu în ultimul rând, destul de des se întâmpla să cedeze mecanismul electric de acționare a geamurilor.

Uneori apăreau și probleme care nu erau de natură mecanică (și nu doar la BMW, fiind afectate multe mărci), destul de evidente la o simplă privire: sticla farurilor devenea din ce în ce mai opacă, micșorând vizibilitatea pe timp de noapte.

BMW

2.Pentru o astfel de mașină este nevoie de piese originale BMW, dar și de un mecanic priceput. Nu e suficient să deții mașina, trebuie să o și cunoști, să folosești pe cât posibil doar accesorii originale BMW și ulei original BMW. Dacă aceste lucruri sunt îndeplinite, abia atunci te poți gândi să îți faci cadou și un set de jante BMW 18 originale.

BMW în sus, BMW în jos, mă doare mintea, dar cred că-i de la (ne)somn. Mă rog, e și vina SuperBlog, că a venit cu niște piese de BMW de la eXclusiv OEM și trebuia să le fixez din cuvinte, că eu set de chei nu am. Și am realizat un lucru: oricât ai crede că stăpânești două subiecte (scrisul și mașinile), atunci când vine timpul să le combini poți foarte ușor să o dai în bară ca mine aici. Sper să se rezolve cu o amiabilă!

și demonii au îngerii lor

cu ochi roșii felinici
cu blană și gheare
să țină de cald
să n-alunece iarna

să te țină la suprafață
să te înece cu speranța
au zâmbete calde
și voce suavă

ca griul din frunză
ca tăcerea din pleoape
cu mâinile de toamnă
îți strâng neștiința

demonii-s albi
cu pete ce te-mbrățișează
îngerii au traistă cu dor
când nu mai ești te vizitează

Să nu faci ca mine, poate-ți iese mai bine!

mai bineProbabil că ar trebui să dorm la ora asta, dar am primit sarcină de la SuperBlog să scriu despre un proiect frumos de educație financiară. Mi-a plăcut ideea încă de când am văzut-o pentru prima dată pe internet, dar cu toate astea nu cred că aș fi scris despre ea; rușine mie! De ce? Pentru că toți avem nevoie să învățăm cum să ne gestionăm finanțele personale, inclusiv eu.

Abia zilele trecute am intrat și mi-am făcut cont pe Școala de bani, unde, în primul rând, am găsit un program de administrare a bugetului personal. Mi se pare foarte utilă o astfel de aplicație în care să-ți notezi toate veniturile și cheltuielile, ca să nu stai cu pixul și foaia după tine. Obișnuiam să folosesc un software asemănător cu vreo 6 ani în urmă pe un telefon cu sistem de operare Symbian. Între timp nu mai am răbdare să țin evidența, însă în cazul meu nici nu sunt prea multe lucruri de notat.

În general, treaba cu bugetul e oarecum simplă: atât logica, cât și sfaturile celor din jur spun că ai nevoie de cel puțin 2 surse de venit diferite, cu cât mai multe, cu atât mai bine. În cazul meu, momentan este doar jobul început în septembrie, dar lucrez ca să diversific paleta. Pe de altă parte, tot logica spune că trebuie să cheltui mai puțin decât produci, lucru greu spre imposibil din cauza unui cumul de factori, unii foarte importanți, după părerea mea, fiind cei politici. Ar mai fi o chestie, care și ea se împiedică de factorii de la punctul anterior, iar eu nu am reușit s-o pun în aplicare, deși am încercat: spunea nu-mi amintesc cine în nu mai știu care loc că nu e în regulă să economisești ce ți-a rămas din venituri la sfârșit de lună, ci corect este să cheltui ce ți-a rămas după ce ai economisit.

mai bine

 

Cam asta e teoria pentru independență financiară. Pentru partea practică pot doar să dau „din casă” informații despre relația mea cu finanțele, atât cu părțile bune, cât și cu cele rele. Am puține cheltuieli – cele fixe sunt (în mod total previzibil) chiria, abonametul la transportul în comun, plus cafeaua și țigările; variabile, dar nu într-o mare măsură, sunt cele cu alimentația (nu că aș ține cine știe ce regim, dar nu am timp să-mi gătesc; nu prea mai găsesc timp nici de dormit, dar asta e altă poveste). Cheltuieli neprevăzute apar suficient de rar cât să nu irosesc mai mult de o frază pe ele.

Modul de a cheltui poate părea destul de dur, însă din motive care nu țin total de mine: mă feresc de credite și cumpăr doar atunci când am disponibilă întreaga sumă necesară. De asta anumite planuri de-ale mele încă stagnează și singurele achiziții importante din ultimii 3 ani sunt ex-ex-laptopul (defunct) și mixerul audio + microfonul care încă funcționează și pe care le folosesc.

Am făcut un mic test pe site-ul acestui proiect desfășurat de BCR (printscreenul de la jumătatea articolului) și rezultatul se aseamănă izbitor de mult cu ce am scris în precedentele paragrafe.

În concluzie, această inițiativă nu te învață cum să faci bani, ci doar cum să-i administrezi mai bine și să-i pui să lucreze în favoarea ta, după cum zice și sfatul pe care l-am primit de la experți la încheierea testului. Așa că n-ai scăpat de partea grea – munca propriu-zisă. 🙂

Plimbare prin Dudești

De obicei scriu aici despre tururile ghidate prin diferite cartiere ale Bucureștiului despre care sunt curios să aflu mai multe lucruri. Internetul deține destul de multe informații, însă e altceva când le povestește cineva; pe lângă asta, dacă eu îmi petrec poate vreo 2 ore informându-mă despre un subiect pe care mi se pune pata, ghizii pe care i-am întâlnit până acum sigur petrec de  cel puțin 10 ori mai mult. Dar cum ar fi să mă ai pe mine ca ghid? Cum ar fi să afli ce îmi trece prin cap (în afară de metal – la muzică mă refer) atunci când merg printr-un loc?

Lăsăm pe altă dată cartierul Drumul Taberei, unde locuiesc de mai bine de o lună, și vorbim azi (mă rog, eu scriu și tu citești) despre Dudești, strada pe care e biroul în care lucrez de tot atât timp. De când urc în autobuz până când cobor se scurg între 40 și 50 de minute, timp în care la radio rulează muzica mea preferată. Stația este pe strada Lucian Blaga, pe care trebuie să o traversez, iar semaforul este mereu roșu când ajung eu acolo. Pe o distanță de doar câțiva pași (adică brusc) se face trecerea de la blocurile „comuniste” de pe Bulevardul Unirii la construcțiile mult mai vechi de pe Calea Dudești.

Prima clădire este chiar vechea Poștă Vitan, o construcție masivă în urmă cu 70 de ani, acum umbrită de copaci neîngrijiți și de praful și rugina care se pun pe ea de aproape un deceniu. Singurele lucruri care o mai animă sunt fântâna din față, care mai funcționează doar parțial, și omul fără adăpost care doarme într-un boschet de lângă intrare.

Din fericire, când intru pe Dudești soarele îmi bate drept în față, încălzindu-mă și abâtându-mi gândul. Preț de câteva zeci de metri e totul frumos, în special în zilele în care este luat gunoiul. Casele au o înălțime în general mică și sunt sunt relativ îngrijite. Trotuarele sunt în stare destul de bună față de restul străzii, însă, în anumite locuri sunt blocate de mașini. Peisajul ăsta ține doar până pe la Policlinica Vitan.

dudești

Tramvai Ep/V3A, foto din arhiva personală

La policlinică opresc, cu greu, tramvaiele. Sunetul lor se aude în întreg cartierul – e sunetul acela de mașinărie veche din care piesele stau să sară la orice viteză mai mare decât cea a unui om care aleargă; oricum, starea proastă a șinelor nu le-ar lăsa să se deplaseze mai repede. De aici casele sunt triste. De la imobile cu cearșafuri în loc de geamuri (dar cu uși metalice) la porți masive aproape căzute și legate cu lacăt până la foste ateliere de reparații electronice, le poți vedea la distanța unei aruncări de privire. Când vine vorba de astea chiar mi-aș dori să fie orice altceva în locul lor; proiecte de case care s-ar potrivi (și) aici există, voință să fie! Apoi încep să se zărească și câteva clădiri mai noi, înainte de a ajunge la Depoul Dudești. Pe aici se plimbă deopotrivă tramvaie din anii 50, precum cel din fotografia alăturată (modificat ulterior), dar și „modernele” Bucur LF (cele de pe linia 1, fabricate în 2007).

Să facem câțiva pași înapoi și să intrăm și în clădirea în care lucrez. Deși modernă, nu reușește de una singură să schimbe aerul străzii (poate o va ajuta cea care se ridică vis-a-vis). Urcând cele câteva trepte dau nas în nas cu interfonul pe care nou-veniții nu prea reușesc să-l folosească corect, deși le este arătat peste tot. Într-o zi obișnuită eu ajung primul; descui ușa, aprind becurile, computerul, apoi mă întind puțin ca să deschid geamul. Între timp biroul asimetric începe să se umple. Avem și balcon, pentru fumat, însă cine l-a proiectat i-a „dăruit” doar vreo 30 de cm, așa că preferăm să coborâm la intrare. Asta dacă nu cumva ne curentăm la vreuna dintre uși (încă nu știm dacă este de vină vreo împământare proastă sau doar electricitatea statică). Biroul are 3 zone, cu diverse atribuții, fără să fie clar delimitate, ceea ce duce la o mai mare apropiere; asta, dar și faptul că avem și așteptăm noi colegi.

Privind de afară, clădirea asta, deși înaltă, e umbrită de copacii din lateral, de apropierea blocurilor de pe Burebista și pare chiar scundă dacă îndrăznești să privești spre clădirile semețe dinspre Dristor. Ceva pare să nu se potrivească în peisajul curent și nici nu mai știu dacă este vechiul sau noul. Melanjul ăsta îi este caracteristic orașului de secole și s-a înrădăcinat atât de mult în mentalul nostru încât de multe ori nici nu observăm când trecem pe aceeași stradă pe lângă o casă veche neoromânească, un bloc interbelic art deco, apoi un colos modern de oțel și sticlă. Aș vrea să îi pot spune orașului „Ai nevoie de un arhitect București!” unul care să facă mai ușoară trecerea de la un stil și regim de înălțime la altul, nu doar pentru ochi, cât și pentru suflet. Încă îmi amintesc cum m-a surprins inopinata deschidere a spațiului de la prima călătorie cu tramvaiul de la Cișmigiu către Piața Victoriei.

dudești

Acest tur mental prin cartierul Dudești a fost provocat și inspirat de AIA Proiect în cadrul SuperBlog 2018. Pentru că nu aveam în plan un astfel de articol până acum, nu am mai multe fotografii cu care să-mi ilustrez pledoaria. Dar acum am mai multe idei, așa că poate va urma și un articol în care voi povesti despre Drumul Taberei și viitorul nostru metrou! 🙂

Malungebrica

iau prânzul nopții
cu hoții cu roboții
ciocnim cu toții pentru
un timp în care ziua
va face schimb cu noaptea și
poate pentru o clipă le
vom vedea goale când își
schimbă hainele între ele

iau prânzul nopții
la lumină electrică
un picnic satanic cu
pentagrame de salam în
sandviș și poate
licuricii sunt cerceii
vreunui demon cu
sexualitate incertă

iau prânzul nopții de la
gura râului îl las să
moară de foame să se
aplece peste gheare și coarne
asurzit de înjurături și
claxoane – așa-i la
oraș – dăm update la păcat
în nespusul sorții