Un halat și-o durere de cap

Era vineri de dimineață, foarte devreme. De fapt, nici nu conta pentru că nu mai dormisem de 72 de ore (record personal pe care nu vreau să-l depășesc).  Și nu era o insomnie ca multele pe care urma să le am, când doar privești ba pe pereți, ba spre geam și aștepți să treacă timpul. Nu. Era cea mai afurisită durere de cap pe care am avut-o vreodată, pornită de la un dinte cariat și întinsă în toate colțurile gurii, dar și până în adâncurile craniului. Nu puteam sta în nicio poziție și mă simțeam de parcă stam pe o scândură.

Îndată ce s-a trezit și restul familiei am urcat în mașină și am mers la cabinetul unui dentist pe care-l cunoștea cineva. De afară, clădirea policlinicii arăta ca multe alte construcții uitate de vreme – neîngrijită, posomorâtă și care în niciun caz nu te îmbia să-i calci pragul. Cabinetul, însă, era într-o totală antiteză – mobilier modern, relativ nou, care nu era uzat; jaluzele, cuier – chestii rar întâlnite pe la medici; aparatură și curățenie demne de un loc unde se tratează dantura. Singurul lucru care amintea, poate, de trecut era carnețelul în care se notau programările – da, cu pixul.

Nu mai țin minte numele medicului, a trecut ceva timp de atunci. Cert e că avea o înălțime peste medie, avea voce de povestitor – te liniștea (deși nu sunt genul care să se teamă de dentiști, sau de doctori, în general), ținuta de lucru se asorta cu întreg cabinetul și sala de așteptare – toate erau bleu -și era impecabilă de parcă făcea parte din cea mai profesionistă colecție de halate medicale. Iar omul a lucrat impecabil!

Măseaua mea nu mai avea nicio șansă, mi s-a spus că trebuie extrasă. Mi s-a pulverizat de vreo 2-3 ori acel anestezic local, apoi medicul a venit cu cleștele. Dintele nu a vrut să iasă din prima, însă măcar a ieșit întreg, asta după ce s-a auzit un scârțâit – strigătul prin care își lua adio de la gingie. În tot acest timp nu am simțit nici cea mai mică durere, niciun pic de disconfort… pentru că aveam jumătate din cap amorțit.

Am plecat de acolo mușcând acea bucată de pansament plasată după extracție, scuipând uneori. Și nu am plecat acasă, ci la liceu, că era zi specială. Era o zi cu ceva festivități, cu elevi veniți dintr-un oraș din altă țară și nu că ar fi trebuit să particip, doar că eram și eu pe acolo. Și încă aveam partea stângă a capului (nu doar a feței) amorțită.

A venit și seara, când toți elevii din acel proiect, dar și alții printre care și eu, am ieșit la o cafenea să servim fiecare ce îi poftește inima. Datorită (sau probabil din cauza) acelui anestezic, puteam bea sucul doar cu paiul, iar acesta doar în colțul gurii – colțul opus extracției. Printre întrebări de genul „cât va mai ține amorțeala?” începeau să apară și cele ca „oare dacă medicul ar fi purtat bluze medicale cu imprimeuri, mai era nevoie de anestezie?”, dar și multe altele.

Petrecerea s-a terminat undeva pe la miezul nopții, era iarnă și destul de frig. Abia atunci mi-am dat seama că îmi simțeam capul în totalitate, mă puteam strâmba și face grimasele cu care eram obișnuit. Partea și mai bună, pe care aveam să o aflu cu timpul, era că ani întregi nu voi mai avea probleme cu acea parte a danturii. Totuși, timpul a trecut, și simt că se apropie momentul să fac o nouă vizită la dentist. Sper să nimeresc unul la fel de priceput, dacă e costumat de la eHalate.romagazin online de costume medicale si echipamente de lucru – e un plus, dar priceperea e baza!

Articol îmbrăcat pentru Superblog.

Reclame

Povestește-mi!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.