Autor: Un poet pierdut

Schizofrenia lui John Smith

(după o idee a lui Paul Cornell, modificată masiv de mine)

Cel mai probabil nu ai auzit de John Smith. Nu-i nimic, nimeni nu ar fi auzit dacă nu… dar să începem cu începutul.

John s-a născut către sfârșitul anilor 20 ai secolului trecut, în Londra. A lucrat o vreme ca profesor până când, la 45 de ani, a devenit schizofrenic. În acel moment s-a transformat într-o persoană foarte retrasă, puținii oameni pe care îi mai întâlnea fiind doctorii care îl tratau, menajerele și poștașul, care îi aducea mereu vești proaste, Mark „The Master” Higgins, fost jucător de fotbal. Mare parte din timp și-o petrecea în camera lui, atunci când nu își vizita rudele din Cardiff.

Camera profesorului Smith era una obișnuită. O lumină nu foarte puternică era amplasată central, sub ea, mașina de scris (înlocuită mai târziu cu un computer) și în jur, canapele. Pe biroul acestuia se afla un carnețel în care își nota ideile, un soldățel de plumb, un suport de scobitori cu manetă și o machetă a sistemului solar.

La scurt timp după instalarea bolii, după un delir accentuat, menajera i-a povestit cele auzite. Lui John Smith i s-a părut interesantă povestea, așa că a început să scrie întâmplările. Mai târziu, locul de la masa de scris i-a fost luat chiar de cea care îl ajuta la curățenie, căci el își revenea greu și pentru durate scurte.

După 26 de ani de trăit o viață paralelă cu cea reală, creată de mintea lui, fără voia lui, John întrerupe tratamentul. Se spune că în anul acela, 1989, nimeni nu l-a văzut și nimeni nu a intrat sau ieșit din casa lui.

La un moment dat a încercat (sau așa spune jurnalul) să reia vizitele medicale, însă a renunțat după prima. Cerneala cu care era scris anul se ștersese.

Cert este că, începând cu 2005, carnețelul cu povești a început din nou să se umple. Și ce povești!

El era doctorul. Nu își amintea propriul nume, însă numerotase specialiștii care îi trecuseră pragul; în prezent este la al 13-lea. Personajul creat de mintea lui John călătorea printre stele și planete, însoțit fiind de chipurile menajerelor lui. Deși peisajele întâlnite erau de cele mai multe ori diferite, câteva lucruri erau constante: „The Master”, soldații metalici și niște chestii de forma suportului de scobitori, doar că înalte de 2 metri și cu un ochean în frunte.

Am descoperit întâmplător pe internet „caietele” lui John Smith, încărcate de una dintre îngrijitoarele lui, căci fostul profesor a ajuns la 90 de ani. Asta înseamnă că poveștile lui se apropie de sfârșit, iar cel mai groaznic lucru este că, deși lumea va ști din a cui minte măcinată de boală au ieșit acestea, el nici măcar nu mai are habar care este propriul nume…

Anunțuri

Tristețea de acasă

De fiecare dată când revin acasă în vreo vacanță îmi reamintesc de viața plictisitoare pe care o aveam aici. Nu că s-ar fi schimbat foarte mult între timp. E aceeași liniște, deși atmosfera este mult mai tensionată, aceleași mașini de-o vârstă cu mine pe străzi, aceeași oameni.

Unii dintre acești oameni, cu care mă mai întâlnesc pe unde beau cafeaua, mi-au fost cândva colegi de serviciu. Ei au rămas, eu am plecat, fiecare din propriile motive.

Eu am ajuns în București, unde mi-am pierdut (și mai mult) mințile și, pe zi ce trecea, speranțele. Ei, în Călărași, și-au pierdut familii sau se descurcă tot mai greu. Nu mi-au spus asta, dar li se citește în ochi, se simte în voce. Eu am devenit și mai dependent de țigări și cafea, ei de alcool, acesta fiind unul dintre puținele lucruri pe care și le mai pot permite.

Un singur lucru ne-a rămas în comun: tristețea, dezolarea cu care privim înainte către ziua când nimic din astea nu va mai fi. Sau noi nu vom mai fi.

E suficient să tragi o dată aer în plămâni aici ca să realizezi că visurile se risipesc mai rapid decât ultimul fum de țigară expirat înainte de a te culca. Pentru că mâine e o altă zi… în care trebuie s-o iei de la capăt!

Îmi amenajez groapa din cuvinte

Atunci mi-am pus mâinile în cap, privind cum totul se dărâma în jurul meu. Am înțeles: nu se mai putea face nimic! Toate planurile de rezervă fuseseră meticulos dejucate de o soartă potrivnică. Atâtea idei rămâneau blocate într-un sertar căruia încă nu îi găsisem cheia.

Am închis ochii strâns și mi-am scuturat capul. Nu puteam crede că mi se întâmplă din nou. Nu mai aveam forță să strig. Tot ce mai ieșea era o lacrimă, apoi încă una. Apoi tot timpul pe care nu am apucat să-l trăiesc îmi părăsea plămânii, parcă ferindu-se de otravă. Oasele se opreau din tremuratul caracteristic, tot corpul devenea inert.

Din păcate eram deja obișnuit. Nu avea să apară nicio mână să mă tragă la suprafață. Din acel moment trebuia să învăț să trăiesc în subteran…

O ploaie nocturnă

Picăturile mari de apă se scurgeau de pe zidurile caselor pe piatra de râu cu care era acoperită strada. Din loc în loc se formau bălți care oglindeau cerul negru și slaba lumină a felinarelor. Se aude un zgomot.

O trăsură cu doi cai negri se apropie încet și oprește în dreptul singurei case ale cărei ferestre nu erau luminate. Stă câteva minute, apoi pleacă.

Înăuntru, atât de întuneric încât, dacă închideai ochii, îți puteai vedea sufletul. Nu se auzea niciun sunet, nici măcar cel al ploii. Însă se simțea o căldură ca de sobă, numai bună pentru a adormi.

Dimineața, nici urmă de ploaie…

Doctor Who între secole

Tocmai am terminat seria clasică a serialului Doctor Who, pe care am început-o cred că prin 2015. Așteptam cu nerăbdare acest moment ca să scriu și eu câteva cuvinte despre ea.

Rezumat: 26 de sezoane, începând din 1963 și sfârșind în 1989; 7 Doctori (foto sus), fiecare cu diferențele lui, dar și cu unele asemănări (prevăzute în scenarii); nenumărate partenere (și uneori parteneri) de călătorie, cărora nu le-am ținut evidența.

Acest serial m-a fascinat atât în ceea ce privește ideile fantastice prezentate, cât și în modul în care, uneori, acestea era întrețesute cu istoria reală a omenirii. De asemenea, am putut observa cum efectele speciale au evoluat odată cu trecerea anilor.

În legătură cu personajul principal, Doctor Who, și numeroșii actori care l-au interpretat am apreciat setea de acumulare de noi cunoștințe, pe lângă vastele deja existente, dar și acel clișeu cu „binele trebuie să învingă întotdeauna, fără violență, dacă se poate”, lucru care mi s-a părut foarte natural integrat în etica eroului principal. Cea mai importantă asemănare, după părerea mea, dintre multiplele interpretări ale Doctorului constă în umorul britanic, pe care eu îl apreciez foarte mult.

După cum ziceam, în acești 26 de ani, celebrul personaj a fost jucat de 7 actori foarte buni. Unii atât de buni încât mă enervau cu aroganța și egocentrismul lor (al 6-lea Doctor); cel mai mult mi-a plăcut, nu știu exact de ce, ultima întruchipare, dar nici al treilea nu a fost rău.

Iar numărătoarea continuă… cu al 9-lea Doctor (8-ul a apărut într-un lung-metraj, pe care nu l-am văzut, și cam asta a fost). Spre surprinderea mea, rolul eroului, începând cu 2005 (când a fost reluat serialul), este mult mai calm decât al predecesorilor săi, rămânând la aceleași cote doar umorul. După o scurtă documentare am aflat că acest lucru este intenționat introdus în scenariu.

Acum mă întorc la vizionare căci, după cum spuneam sau voi spune cândva 😉 : Poveștile trebuie să continue!

plătit cu dorințe

cu scrisul m-am hrănit că
mâncarea era scumpă
din vis eu am sorbit când
nu aveam de muncă
am fumat speranțe și
le-am stins cu cafea
că și somnul era scump
nu-mi permiteam odihna
am scris pe întuneric
doar la lumina minții
am scris pe datorie
fără să am pretenții
mi-am luat pașii în
palme când jos era noroi
în urechi aveam trecutul
muzica – doar pe foi

m-am îmbrăcat cu frigul
să nu mai simt nimicul
iar pentru căldură
un serial pe oră
m-am încălțat cu grija
m-am sfătuit cu gălăgia
în cap mi-am pus răbdare
în buzunare – mâinile
să merg mai departe
zburând când n-aveam roți
când era vorba de moarte
cel mai mare dintre hoți
am ajuns să îi ascult pe toți
și să-mi vorbesc doar mie
dar ca să mai împing lumea
trebuie să trag de mine

am închis ochii când
nu mai aveam ce scrie
și pixul meu prea blând
a scos această poezie

de unul singur

Sponsori pentru visurile mele

E greu să te ții de un lucru, oricât de mult ți-ar plăcea, dacă nu ai uneltele necesare. Și mai greu e când, dintr-un motiv sau altul, nu îți poți asigura singur cele trebuincioase.

Eu mă ocup cu scrisul, nu că n-ai ști deja asta; mai am cunoștință de unele și altele, însă blogurile sunt în prezent singura poartă de ieșire din agonia în care mă zbat. Da, mă zbat, nu o las să mă înece, chiar dacă e mai puternică decât mine. De câțiva ani încoace am primit și primesc ajutor în ceea ce le privește, chiar azi venind o ofertă în acest sens. Însă îmi doresc să am cât mai mult control asupra proiectelor mele, chiar dacă asta poate lua aparența unei lipse de respect și gratitudine din partea mea, căci, recunosc, nu mă pricep la a le arăta cum se cuvine.

Ideea este că toate astea nu sunt suficiente și mor cu gândurile înfășurate în jurul gâtului în fața neputințelor pe care le am. Cred că mi-ar fi ceva mai ușor dacă aș avea un sponsor (sau mai mulți) dezinteresat (cel puțin la început) care să mă sprijine cu partea logistică și financiară, până reușesc eu să-i dau de cap misterului vieții și să găsesc drumul pe care îl caut.

Știu că iar visez, însă palmele (prietenești) pe care le primesc nu sunt în stare să mă trezească. Să lovească cineva gongul!