povești

De la bun-simț la nesimțire e un sfert de pas

Îmi amintesc că în urmă cu aproape 2 ani, în primul semestru de facultate, învățam la Antropologie despre „centrele de gravitație”, acele locuri sau obiecte în jurul cărora oamenii tind să își petreacă mai mult timp decât în altă parte. Am avut de făcut atunci niște mini-cercetări, fiecare pe unde a putut/dorit (în cămin, acasă etc), în general un spațiu restrâns, bazate pe observație și, eventual, interviu. Bineînțeles, nu ai nevoie de cine știe ce studii să îți dai seama că indivizii (dintr-o familie) se vor aduna cel mai probabil în jurul mesei de cafea, în fața televizorului etc.

Azi, tot în timp ce serveam cafeaua de dimineață (mai mereu o conjunctură propice gândirii), am început să conștientizez cauzele și urmările acestui fenomen la o scară un pic mai mare, adică într-un spațiu public. Iar centrul de gravitație observat era… un coș stradal pentru gunoi. Ceea ce, până la un punct, este normal; ne considerăm persoane cu bun-simț și aruncăm gunoaiele acolo unde le e locul.

Lucrul pe care nu l-am înțeles este „fascinația” pentru un anume coș de gunoi care, prea plin de dânsul, revărsa pe o rază de jumătate de metru în fiecare direcție resturi din elemente necesare traiului uman. Iar cazul de față nu admite scuze, căci zona este împrejmuită cu vreo 10 coșuri de gunoi, unul la fiecare 2-3 metri de precedentul.

Deci care e distanța de la bun-simț la nesimțire? Uneori e suficient să nu te miști și ai ajuns!

Reclame

Mă pregătesc să devin curier. #ȘtefanCurier.

Nu, nu este o glumă și nici nu îmi doresc să fi fost. Până acum am lucrat în 3 domenii diferite și mă pregătesc pentru al patrulea, care nu are nicio legătură cu primele. Desigur, tot mai mult mi-ar fi plăcut o agenție de publicitate, dar parcă mi-au făcut în ciudă de nu m-a ales niciuna, alimentându-mi astfel frustrarea și depresia. Totuși, cum de am ajuns aici?

Poate ai văzut sau poate nu (nu cred că ești în targetul lor) că cei de la FAN Courier au derulat o campanie pe Facebook în care îi invitau la Școala FAN pe cei care nu au permis de conducere, însă vor să muncească, urmând ca la sfârșitul proiectului să ai și permisul în buzunar (sau portofel, sau unde îl ții tu), dar și un job. Cum eu mi-am dorit să conduc încă dinainte de a fi major mi-am spus că asta e o oportunitate care merită exploatată.

Așadar, m-am prezentat la un interviu pe la începutul lunii martie, în sediul lor din Pipera. Între timp, pe bucata aceea de iarnă autentică de la sfârșitul acelei luni, îmi schimbam buletinul (care urma să expire în aprilie) pentru a fi cu toate actele în regulă pe parcursul școlii. Doar că a trecut destul de mult timp și a fost nevoie de o vizită la alt sediu, cel din Ștefănești (cu transport asigurat de ei din Pipera; foto sus) pentru a întocmi formalitățile. Iar o parte dintre cursuri aveau să aibă loc în încă alt sediu, cel din Otopeni.

Școala FAN are două componente (mari și late, simt nevoia să scriu): școala auto (care încă nu a început, din cauza multiplelor modificări în componența primei promoții) și o parte care explică activitatea de curierat.

Despre cea din urmă pot spune că se desfășoară în Otopeni, într-o sală foarte frumos amenajată la (cred că) ultimul etaj al clădirii. Însă acolo doar discutăm și fixăm informația. Lecțiile (un scurt istoric al companiei și bazele curieratului, până acum) sunt frumos colorate și animate în cadrul unei platforme online. Ca iubitor al tehnologiei, mi-a plăcut foarte mult. Ca utilizator de smartphone vechi și aproape mort, fără un laptop (lucru care încă mă face să mă dau cu capul de pereți), experiența a fost extrem de neplăcută.

Puncte slabe: cu siguranță unul dintre ele este distanța mare până la sediu, însă, cum nu am alte lucruri de făcut, îmi pot aloca o zi întreagă doar pentru această activitate. Altul ar fi durata mare de desfășurare a proiectului, din cauza problemei scrise mai sus și a faptului că e un proiect pilot și se mai fac ajustări din mers.

Puncte forte: Permis (nu e nevoie să explic de ce). Job (că până la urmă de asta aveam nevoie). O „bursă de studiu” pe perioada acestor cursuri.

Totuși, înainte să mă înjuri pentru colete întârziate, trebuie să știi că lucrul efectiv îl voi începe abia la toamnă, dacă totul merge conform planurilor.

Și încă ceva: urmărește #ȘtefanCurier, presimt că am să revin asupra acestui subiect!

Futaiul responsabil

Azi de dimineață, în timp ce savuram cafeaua, am realizat că am omis un lucru din școala vieții despre care scriam ieri. În tot orarul acela, unde e locul educației sexuale? Am să explic puțin cum și de ce, fără să intrăm în subiectul aspectelor morale, că riscăm să nu mai finalizăm… discuția.

N-am avut răbdare să caut statisticile oficiale, dar am văzut în mai multe surse jurnalistice că copiii români își încep viața sexuală pe la 14 ani, ceea înseamnă (cu aproximare) clasa a opta. Deci, mă gândesc că aceste lecții ar putea fi făcute cu un an înainte. Nu e ca și cum elevii nu ar știi deja despre ce e vorba.

Într-un articol de pe digi24.ro am văzut că ar exista un opțional pe această temă, care (teoretic) ar putea fi ales în fiecare an de școală. Păi ce facem, plictisim copiii ăia? Am citit și că nu-știu-cine a propus ca această educație sexuală să fie făcută din 4 în 4 ani, cum ar veni – o dată în școala primară, o dată în gimnaziu și încă o dată la liceu. Ceea ce mie tot mi se pare mult.

Eu mi-am imaginat că educația sexuală nu ar fi o materie în sine, ci lecții dedicate acesteia în cadrul altor materii. Cea mai importantă, desigur, biologia, unde să se spună despre contracepție și boli (lucru care se face și în prezent, eu parcă îmi amintesc că am avut o astfel de lecție în vremea școlii). Un alt aspect, discutat în cadrul materiilor specifice, ar fi cel economico-social. Adică elevii să știe ce înseamnă, la scară mare, fiecare sarcină neplanificată ș.a. asemenea probleme și ce implicații au înapoi la nivel de individ.

Altă perspectivă ar putea fi cea juridică. Dar cel mai important, la una dintre orele de dirigenție sau poate chiar să se introducă la gimnaziu un curs de sociologie elementară, iar educația sexuală ar putea fi introdusă aici într-o discuție despre genuri și despre orientări sexuale.

Probabil că în timp va crește și numărul profesorilor aceia „de gașcă” cu care poți discuta orice fără să te simți stânjenit. Eu am cunoscut astfel de oameni atât în gimnaziu, cât și în liceu (în mod ciudat, cel puțin pentru mine, nu erau cei tineri), însă am văzut și prin lista mea de Facebook.

Ideea este să le oferim acestor adolescenți câteva informații în plus pe lângă cele pe care sigur le știu deja, astfel încât la vremea primului futai să aibă și ceva simț de răspundere, nu doar „simțul găurii”.

Școala vieții

S-a scris o grămadă pe acest subiect, probabil chiar și eu l-am mai atins într-o formă sau alta în vreun articol de pe aici. Dar mă bătea un gând aseară, ceva legat de o parte dintre frustrările mele, și am zis că e o ocazie bună de a mai avea activitate pe blog. Din păcate, ceea ce propun presupune un proces destul de lung chiar și în cazul în care am avea o guvernare competentă.

Stăteam și mă gândeam, în timp ce fumam o țigară aproape de miezul nopții, la neajunsurile informaționale cu care am ieșit din școală/liceu. Și aici nu mă refer la chestiile pe care nu le-am înțeles neam (integrale, derivate ș.a. la matematică), ci la cele care nu erau în programă (și nici măcar pe aproape). Bineînțeles că o parte din vină o am și eu, că aș fi putut să mă autoeduc în timpul meu liber, dar acum sunt de părere că chestiile astea ar trebui să fie obligatorii.

Care anume? La bază ar trebui să stea, bineînțeles, comunicarea corectă (atât verbală, cât și scrisă) în limba română, matematica (dar fără ce scriam mai sus; în 6 ani de când am terminat liceul nu a fost nevoie nici măcar o dată să calculez o matrice ca să știu cât am de plătit pentru ce am în coșul de cumpărături și nici Teorema lui Pitagora atunci când admir puținele construcții rămase într-un anumit stil arhitectural), limbile străine (de exemplu, rusa, fără glumă) și educația fizică. Asta la gimnaziu. Iar la liceu, acea oră pe săptămână de educație antreprenorială (la care eu am avut ghinionul de o profesoară de la care nu am prins nimic) să se multiplice. Apoi, cred că un minimum de cunoștințe juridice ar trebui înmagazinate până la finalul celor 12 clase (sau poate le facem 10 cu totul?). Am uitat mai sus să scriu de chimie, fizică și biologie, desigur la un nivel mai jos decât era pe vremea când eram elev. Aurul la fel lucește și pentru cei care nu îi cunosc masa atomică; nu e nevoie să știu unghiul de refracție al luminii prin sticlă ca să mă pot uita pe geam; fasolea are același gust și dacă nu mă erijez în Mendel să-i studiez genotipul. Unui om însetat de cunoaștere poate i-ar plăcea să știe aceste lucruri, dar tot inutile ar rămâne pentru majoritate.

Să trecem la opționale. Oricât de mult mi-ar fi plăcut muzica, desenul (mai puțin) și literatura, mai mult de materii opționale nu le văd. Adică nu mi se pare corect ca Patul lui Procust să stea în calea cuiva de a deveni contabil, programator sau pictor. Ca să nu fac paragraf separat doar pentru asta, un curs de istoria religiilor (cu profesor… neutru, să zic așa) ar trebui să fie cel mult facultativ.

La liceu îmi imaginez o mai vastă ramificare pe domenii de studiu, cu cursuri în consecință. Asta pe lângă cele obligatorii de mai sus.

Care ar fi rezultatul? Elevii ar fi mult mai pregătiți, cred eu, pentru ceea ce îi așteaptă după școală, fie că decid să urmeze sau nu studii superioare. Apoi, greutatea (sau, ca să fiu tehnic până la capăt, masa) ghiozdanelor de care se tot plâng părinții n-ar mai fi chiar așa mare povară. Bonus, ar avea ceva mai mult timp liber de care să dispună fiecare după bunul plac.

Atunci nu vom mai avea nici motive să îi luăm peste picior pe cei care pun pe Facebook, la studii, „școala vieții”.

Sunt curios dacă e cineva în acord cu mine sau dacă am părut cumva extremist. Nu de alta, dar s-a băgat odată cineva în seamă cu mine într-o stație de autobuz și, dintr-una-ntr-alta, îmi zice că el i-ar obliga pe toți oamenii să meargă escortați cu forța de către Poliție la biserică în fiecare sâmbătă și duminică; nu aș vrea să cad în acest păcat.

O mostră de logică

Astăzi am ales să scriu despre două dintre multele lucruri care îmi plac. Pe de-o parte, faptul că aceleași (4) cuvinte, în aceeași ordine, pot fi interpretate în mai multe feluri și, de cealaltă parte, explicațiile complicate pentru lucruri simple. Și nu am să tratez aceste subiecte separat, ci am să le combin.

În ultimele două zile mi-am amintit că uneori, când voiam să dau un check-in dintr-un anume loc, deși numele și adresa apăreau corecte, localitatea (acolo lângă ora postării și nivelul de confidențialitate) apărea ca fiind alta. Asta, în mintea mea, se traducea în felul următor: am fost în „Piața Unirii din București” din localitatea X (înlocuiește X cu Ocna Mureș, să zicem). Asta nu avea sens pentru mine, așa că m-am hotărât să o demontez.

Prima interpretare. O piață din X va fi numită după Piața Unirii, cea aflată în București. Trecând peste faptul absurd de a boteza ceva după un lucru din alt oraș, de ce ai alege tocmai Bucureștiul? Există piețe denumite „Unirii” și în Iași, și în Timișoara (și bănuiesc că în multe alte orașe, în special cele ceva mai mari); de ce să nu fie alese acelea?

A doua interpretare. O piață din X a fost denumită după o piață din București, anume cea a Unirii. Aici discriminarea nu se mai face între orașe, ci între piețe. De ce să nu fi ales Piața Presei Libere sau, pentru a spori caracterul hilar al afirmației, Piața Alba-Iulia (Am fost la „Piața Alba-Iulia din București” din orașul X).

Inițial, găsisem doar două variante, dar, până să apuc să scriu articolul, apare a treia interpretare. Afirmația chiar ar avea sens dacă ar fi vorba de o piață dedicată unui eveniment unionist care să fi avut loc în București. Doar că, din știința mea, așa ceva nu s-a întâmplat, deci afirmația rămâne în continuare combătută.

și a patra. Din nou, chestia asta ar putea avea sens dacă, folosind Google Street View sau VR, sau altceva asemănător, ai vizita un loc străin în timp ce fizic ești încă în locuința ta. Dar nu văd ce sens ar avea să dai un check-in cu asta. Dacă nu mă înșel, muzeul Louvre din Paris poate fi vizitat prin metodele de mai sus, dar nu am văzut pe nimeni să se tagheze acolo (pardon my french).

În concluzie, am oferit o explicație inutilă, în patru moduri diferite, despre o persoană care nu era atentă când edita un check-in.

Închei cu o poză în care nu se vede nimic important, realizată cu vreo 2 săptămâni în urmă în Piața Unirii din București. Fără ghilimele.

P. S. De la ce a pornit ideea:

Noi suntem Răzbunătorii din Războiul Infinit

Oarecum interesat de personajele Marvel, am zis că trebuie să văd și eu Avengers: Infinity War. În mod sigur pasionat de scris, trebuie să și povestesc despre cum m-a făcut să mă simt.

În primul rând, e obligatoriu să fi văzut și celelalte titluri din acest univers, ceea ce eu nu am făcut, astfel încât 80% dintre personaje îmi erau (și încă sunt) străine. Pe de altă parte, povestea îmi pare vag similară cu ceva ce trăim zi de zi: se formează două găști, una „bună” și una „rea”, care se luptă pentru un concept numit „putere”, botezat în cazul de față „Pietrele Infinitului”.

Taberele din Avengers: Infinity War sunt formate din: în colțul distopic, Thanos din TeleorTitan, care nu numai că își caută propria liniște, dar le oferă și celorlalți mai mult spațiu pentru a trăi, distrugând tot ce e în plus; în colțul pragmatic, gașca pestriță adunată de prin te-miri-ce colț al universului, care, laolaltă, nu poate face față tiranului care își tot extinde moșia.

După cum scriam, am recunoscut doar vreo cincime dintre personaje și am să le menționez în continuare: Klaus Groot, de pe planeta Cotroceni, nu spune prea multe, însă se dovedește util în anumite situații; LaurIron(Wo)Man Kovesi, care caută să țină „răul” sub control cu un pumn de fier; SpiderPNLMan, care se agață de orice fir disponibil pentru a mima că-i face opoziție lui Thanos; BrUSR Benăr, care nu reușește să se enerveze suficient de tare încât să fie eficace. Și ar mai fi popTHORul, adică noi, care părem cei mai puternici și cu tăișul dreptății în mâinile noastre, doar că, într-un final, tot nu rezolvăm nimic.

Acțiunea e o zvârcolire continuă de pe un plan (planetar) pe altul, cu cel mai mare consum de energie realizat în echipa celor „buni”. În cele din urmă, universul este distrus, însă câștigător îmi pare tot Thanos din TeleorTitan, care se bucură și zâmbește către răsărit. De altfel, el este personajul care și-a etalat cel mai mult dualitatea bun-rău, sacrificându-și cu lacrimi în ochi fiica (sau banii de țigări pe o taxă de pod și o rovinietă) pentru a ajunge la Pietrele Infinitului (sau inima alegătorilor, după caz).

Avengers: Infinity War poate fi tradus Răzbunătorii: Războiul Infinitului sau Cetățenii: Războiul Infinit (din nou, după caz); prima traducere este adusă pe ecranele din România de către Cineforum, din 27 aprilie, cealaltă este adusă de partidul aflat la conducere de la ultimele alegeri.

Concluzia o las în seama ta…

„A murit de supărare…”

Articolul de ieri nu a fost chiar întâmplător, plănuisem să scriu și azi ceva, îmi alesesem subiectul de câteva zile. Însă, pentru că în seara asta mi s-a întâmplat un lucru care m-a impresionat, am decis să scriu despre asta.

Mă aflam în tramvaiul obosit care circulă prin Rahova, mă întorceam la cămin după o scurtă plimbare. Tocmai am primit niște căști (despre care voi scrie și un review) și, firește, le aveam pe urechi, neauzind nimic din ce se spunea în jur. La un moment dat, o bătrână din apropiere îmi face semn și (deduc că) spune să o ajut să își coboare rucsacul pe roți (știi tu, strămoșul trollerului), ea având și un cățel cu sine; fără să îmi dau căștile jos, fac semn din cap că „da”. N-am putut să mă concentrez asupra muzicii, bătrâna parcă privea insistent spre mine. Dau căștile jos, ea spune „nu cobor aici, la următoarea”, ceea ce era și mai bine, căci acolo aveam să părăsesc și eu tramvaiul.

Mă așez în dreptul ușii și o ajut cu geanta. Mă întreabă dacă primesc o ciocolată. Îi spun că, dacă are nepoți mici, mai bine le-ar da-o lor. O familie de rromi cumsecade (da, mă, există și d-ăștia, nu e prima dată când văd) intră cu politețe în discuție, spunând că nu ar fi chiar frumos să refuz. Îmi întăresc afirmația anterioară, zicând că eu mi-aș putea lua singur (aproape o minciună, dar chiar nu-mi doream să privez pe nimeni de sentimentul de a primi ceva de la bunici). Între timp bătrâna era deja cu mâinile în geamantan, scosese ciocolata și mi-o înmâna. Încerc o glumă: stai, bre, întâi să te ajut să cobori asta și apoi decizi dacă merit sau nu.

În fine, ajunge tramvaiul în stație, ajut femeia cu bagajul, după cum promisesem. Înainte să se îndrepte în direcția ei îmi spune că fata ei a fost pictor și „a murit de supărare”. Asta se adaugă la multe alte povești reale cu și despre depresie pe care le-am întâlnit în ultimii ani și dovedește că chestiei ăsteia nu-i pasă dacă ești cunoscut ca Avicii sau Chester de la Linkin Park sau ești fata unei bătrâne din tramvai care poate a văzut în mine nepotul pe care nu a apucat să îl aibă.