povești

Shutter Island, faza pe Măgurele

Sper că ai văzut filmul, căci nu am de gând să îl povestesc aici. Acțiunea este atât de complicată încât trebuie să îl vezi chiar tu și, de fapt, poate că nu este nimic de povestit pentru că întâmplările nu sunt reale (doh, normal că nu sunt reale, e vorba despre un film). Însă am găsit nefericite similitudini între acesta și ce am trăit eu, așa că ai răbdare cu mine până la final, poate găsim împreună o explicație.

De-aici am început să-mi pierd mințile

Totul a început cu depresia de care mă leg tot mai des în scrierile mele. Și am un motiv suficient de bun pentru mine ca să fac asta: e singurul lucru pe care îl simt pe deplin real. Revenind la povestea mea, schimbarea a avut loc, cel mai probabil, în aceeași noapte în care mi s-au modificat radical convingerile, credința și unele principii care stăteau la baza existenței mele. Inițial, am simțit asta ca pe o eliberare, însă aveau să apară și efecte adverse.

Atunci am încetat să mai cred în orice fel de putere supranaturală și am început să fiu convins că la baza acțiunilor noastre, ale tuturor, stă un fel de predeterminism. Odată cu asta au început să apară tot felul de întrebări, dintre care una destul de alarmantă pentru partea de creier pe care încă o consider normală: oare este ceva real din tot ce există? Îmi amintesc că stăteam de vorbă cu un prieten bun, care știa prin ce trec, și i-am spus despre întrebarea care mă frământa. Mi-a spus să nu mă mai gândesc la asta și, probabil, ar fi fost cel mai bun sfat dacă aș fi reușit să-l pun în practică.

Ce legătură are asta cu filmul din titlu?

Avansând în timp, dar și în brațele depresiei (deși a existat o scurtă perioadă în care credeam că am scăpat), am început să văd altfel tot ce e în jurul meu. Fiecare om pe care îl vedeam și care își vedea de treburile lui părea, la fel ca mine, o persoană internată într-un loc pentru cei cu boli mintale, unde primise anumite sarcini pentru a părea că duce o viață normală. Bineînțeles că nu era așa, întâmplarea face că am trecut pe lângă un astfel de loc cu ocazia uneia dintre plimbările mele prin București (și împrejurimi) și ce am văzut m-a impresionat mult mai tare, într-un sens negativ. Sau poate mi s-a părut mie, cine știe care e adevărul.

Oricum, sentimentul pe care îl am de fiecare dată când pășesc prin acest oraș (la Măgurele mă refer) nu este unul tocmai plăcut. Că este din cauza suprafeței lui mici sau din cauza lipsei de activitate pe care o am când sunt aici, nu știu exact. Poate este din cauza rutinei. Cert este că în afara acestui loc nu am acel sentiment ciudat la o intensitate atât de mare.

Poți scoate Măgurele dintr-un om, dar nu poți scoate omul din Măgurele

Făcând toate aceste observații, dar și pe baza altor motive, am încercat să plec de aici. Era către sfârșitul primei luni de vară, începutul primei luni de vacanță. Vara e acum pe cale de a se termina, vacanța a ajuns aproape la jumătate… sunt tot aici. N-am reușit. Am renunțat să mai încerc, cel puțin până la începutul viitorului an universitar, însă speranțele nu sunt prea mari. Iar alternativa e și mai terifiantă.

Coincidențe

Sau post scriptum, pentru că am uitat să menționez asta în paragraful potrivit, iar acum mi-e greu să îi fac legătura acolo. Și, de fapt, nu este o coincidență, căci eu nu mai cred în întâmplări aleatorii. Pe 23 aprilie, de Ziua Cărților (cunoscută în popor mai degrabă pentru sărbătorirea Sf. Gheorghe), am participat la un schimb de cărți organizat de o editură. Acolo am primit o carte îmbrăcată în niște coperte care nu spuneau nimic despre titlul și autorul acesteia. Iar aceste detalii, după ce le-am aflat, nu mi-au spus nimic despre conținut. Abia când am început să o citesc am observat că, cel puțin în primele capitole, o parte din acțiune se petrece într-un sanatoriu.

Desigur, asta poate fi doar o corelație pe care a făcut-o creierul meu. Dar câte lucruri îi poate face creierul persoanei care îl posedă. Uite ce mi-a făcut mie! …

Cafea de conveniență

M-am trezit și azi. Ce motiv bun pentru a celebra viața! Glumă sadică. Încă nu am ce sărbători. Am făcut o cafea, delicioasă, cum o fac mereu, însă fără puterea de a mă trezi complet. Nici nu am vreun subiect anume despre care să scriu, dar trebuia să găsesc ceva de făcut ca să mai treacă timpul. Ceva care să acopere toate întrebările fără răspuns care îmi vâjâie între urechi.

Azi e una dintre acele zile în care, în absența dozei necesare de cafeină și nicotină care să îmi dea senzația că sunt stăpân pe situație, îmi pun întrebări. Cine aș fi fost dacă viața mi s-ar fi întâmplat altfel? Dacă, în urmă cu foarte mulți ani, nu aș fi descoperit scrisul? Cum ar fi fost dacă, în urmă cu aproape 8 ani, nu aș fi aflat ce înseamnă un blog? Ce pasiuni aș fi avut dacă, în urmă cu 6 ani, nu descopeream Facebook și social media? Ce gânduri aș fi avut acum dacă nu venea depresia anul trecut și, apoi, studenția? Încearcă și tu să răspunzi la astea, eu nu pot pentru că sunt convins că totul a fost scris să se întâmple fix așa. Mi-a fost scris ca fiecare mică bucurie sau „realizare” să vină la pachet cu și mai multe probleme. Acum mi-e tot mai greu, aproape imposibil, să le fac față.

Tot ce știu e că nu pot zâmbi de unul singur și, lucru care mă neliniștește, mi-am prezis din nou viitorul. De ce nu se poate să mai greșesc și eu, măcar când e vorba de asta? „I’m only human after all”… sau nu? Cred că nici om nu (mai) sunt…

Am văzut cerul altfel

Era sâmbătă dimineață. Mă trezisem mult prea devreme pentru a înțelege ceva din tot ce se întâmpla în jurul meu. Știam doar că trebuie să ajung undeva și speram că, la fel ca de obicei, cafeaua își va face efectul pe drum. Cunoșteam drumul, mai fusesem pe acolo și în alte împrejurări. Însă acum urma să fie ceva cu totul diferit, simțeam asta și viitorul apropiat urma să îmi dea dreptate.

Am realizat că nu mai sunt somnoros abia când am pus piciorul în afara autobuzului și am aprins țigara de „am ajuns cu bine și aici”. Mai aveam de făcut niște pași până la locul cu pricina, vreo 100-200 dacă i-aș fi numărat. Și, chiar dacă era abia 9:30, am căutat instinctiv un loc la umbră. L-am găsit în proximitatea unui balon. Privind în urmă, mă miră faptul că nu am gândit „wow, uite un balon”, deși nu mai văzusem unul de aproape, ci „să fac poza cu HDR sau fără?”.

O voce de pe o scenă îndepărtată era amplificată de boxe mari, amplasate din loc în loc: cineva îi anunța pe cei care urmau să comenteze spectacolul. Primul spectacol cu desfășurarea în cer la care participam. Cerul era senin și mai mare decât îl văzusem vreodată. Iar acolo, în aer, înainte de apariția piloților, erau toate gândurile celor ce aveau să fie martori.

…mi-am imaginat că așa se nasc speranțele: un punct mic la orizont care tot crește până pare atât de aproape încât crezi că îl poți atinge. Apoi începe să urce și tot urcă… până când atinge o barieră și cade precum o lacrimă de nedumerire pe obrazul cerului. Lasă în urmă o dâră uscată de fum care se va șterge de la suprafață până să faci doi pași în ton cu umbra care anunța ora 11.

IMG_20170722_112208

O avalanșă de emoții a început să zboare în formație. Și s-a rotit în suflet și a plonjat în picaj până a atins baza depresiei, linia de supraviețuire. De aici a ricoșat și a luat-o de la capăt. Visuri vechi se roteau și ele ca prin minte. Desenau un cerc mare de fum pe cerul simțurilor, care se descompunea în cerculețe mai mici, ca cele care ies din țigara mea dinainte de plecare. Aș mai fi stat, dar era deja destul de cald și începuse să îmi fie foame. Am să rezum toată această experiență într-un singur cuvânt (de fapt, acronim): BIAS (Bucharest International Air Show)!

Plimbări prin București

Am multe gânduri care mă dau afară din mine și, puțin câte puțin, reușesc să le scriu aici ca să fac loc pentru altele. Să-i fac loc tăcerii, să-i fac loc minții să se plimbe. Cel mai bine este atunci când și mintea, și corpul sunt simultan în același loc, ceea ce se îmtâmplă destul de rar, în ocazii ca cele despre care am să scriu mai jos. Ia-te după umbra mea…

Într-o zi de iarnă destul de călduroasă, cred că prin februarie, îmi amestecam pașii cu zăpada aflată în proces de topire. Luasem un troleu și mai mersesem câteva zeci de minute pe jos pentru a ajunge undeva pe malul Lacului Morii, locul unde avea să înceapă primul tur la care participam organizat de Arhiva de Geografie. Pe malurile strâmbe și atacate de timp erau presărate povești și băltoace de care să te ferești. În aer, păsări și o dronă, iar, între cer și pământ, Bucureștiul așa cum îl văd doar locuitorii acelei zone. Totuși, ceva lipsea….

WP_20170205_13_31_59_ProCu privirea întinsă pe pustiul de gheață și picioarele ude de la zăpada topită și dorul de plimbare am ajuns pe insula de pe lac. Aici debarcaderul parcă ardea de nerăbdare să ne povestească ceva… nu avea ce, nu a apucat niciodată să fie folosit. Până să ajungem în punctul din care am plecat, înconjurând astfel lacul, soarele s-a mai arătat puțin, însă doar ca să râdă de noi: pământul dezghețat a băut apa rezultată din zăpadă și a devenit nămol, o surpriză nu tocmai plăcută pentru încălțămintea, dar chiar și hainele unora dintre noi.

WP_20170611_17_47_40_ProUn alt tur făcut de Arhiva de Geografie s-a desfășurat ceva mai recent, pe 11 iunie. Atunci ne-am plimbat pe Strada 11 iunie, prin parcul Carol și prin împrejurimi. Atunci am aflat că avem o replică a Cetății Poenari chiar aici, în București.  Din păcate, accesul vizitatorilor în interior nu este permis. M-am rezumat la a face câteva poze și a-mi vedea mai departe de plimbare. Am ajuns la timp în parc pentru a vedea schimbarea de gardă de la Mausoleul Eroului Necunoscut.

Cu altă ocazie am ajuns să aflu mai multe lucruri despre centrul vechi al Bucureștiului, dincolo de cafenelele și instituțiile actuale de acolo. Se pare că, încă din urmă cu două secole, acest loc era ticsit de bancheri și de negustori. Această plimbare a fost organizată de Idei Urbane. Am mai aflat câteva lucruri interesante pe care, între timp, le-am uitat și am făcut poza asta cu Palatul CEC, aflat peste drum de Muzeul Național de Istorie a României.

WP_20170624_17_59_14_Pro

Tot prin centrul vechi al capitalei am făcut și o plimbare cu un alt tip de ghid, unul digital. Folosind aplicația Questo a trebuit să îmi găsesc singur reperele urmărind indicii și redescoperind totodată istoria țării noastre. Iar atunci când orientarea în spațiu îmi dădea de furcă, puteam accesa direct din această aplicație hărțile, unde era marcat următorul punct de oprire de pe traseu.

WP_20170624_12_27_35_Pro

Încă mă mai plimb pe acolo cu mintea, atunci când îmi aduc aminte. Sunt un plimbăreț și nu aș schimba acest lucru cu nimic. Sper doar ca, într-o bună (sau rea) zi, pașii să mă poarte acolo unde inima e deja!

Gata cu Agatha!

Anul ăsta am mult de recuperat la capitolul citit. Din fericire, ieri am mai terminat o carte și am trecut-o bucuros în jurnalul de lectură. Acum a venit momentul să și scriu despre ea. Nu mai citisem de ceva timp o carte scrisă de Agatha Christie; de fapt, nu mai citisem de ceva timp povești cu detectivi. Probabil nici nu am să mai citesc prea curând sau, dacă am s-o fac, voi reveni la favoritul meu Sir Arthur Conan Doyle. Dar să lăsăm autorii și să ne concentrăm pe ceasuri… pe „Ceasurile”, adică.

ceasurileCum am fi „văzut” timpul astăzi dacă nu ar fi fost inventate ceasurile? Cât de important ți se pare să știi mereu ora exactă? Dacă ai mai multe ceasuri care indică ore diferite, cum îți dai seama care este cel corect? A venit momentul să nu ne mai bazăm atât de mult pe acest instrument, luând chiar exemplul autoarei: deși obiectul dă titlul acestei cărți, vei vedea pe parcurs că rolul lui nu este aproape deloc important.

Să trecem puțin de la ceasuri la hărți. Un ceas nu te poate ajuta dacă te rătăcești. Dar nici harta nu este de o prea mare utilitate dacă nu știi ceea ce cauți. Iar atunci când ai aflat exact către ce vrei să mergi, poți constata că harta este una greșită. Nu contează de câte ori te învârți prin aceleași locuri, nici însemnările pe care ți le faci. În acest cerc vicios ți-ai putea petrece tot restul lecturii, dar, pentru că povestea trebuie să se termine, apare fix de unde te aștepți o persoană care a fost prezentă la făurirea hărții și îți marchează drumul care crede că ar trebui urmat. Desigur că acesta se dovedește a fi cel corect și ajungi, în final, acolo unde trebuie: la descoperirea mobilului crimei și la criminal, că doar despre asta vorbim în cazul acestui gen de cărți.

Ori am citit prea multe cărți polițiste (ceea ce nu cred că e cazul), ori această carte este chiar slabă. Îi lipsește acea invitație la a face propriile deducții și a descoperi singur ce și cum. Îi lipsește acea doză de suspans și, poate, cel puțin un personaj straniu. Nefiind la prima lectură din Agatha Christie și urmărind și câteva povești ecranizate, pot spune că povestea „Ceasurile” este fix una de omorât timpul, nimic mai mult. Deci, gata cu Agatha!

Am ajuns astfel la un impas: ce altă carte să citesc? Două posibile răspunsuri la această întrebare mă așteaptă deja pe un raft, dar aș vrea să primesc câteva sfaturi și de la voi.

Pierdut în Războiul Maimuțelor

În ultimele zile s-a adunat multă oboseală și multă tăcere. Mi s-a făcut dor de scris, însă muza a fugit și inspirația odată cu ea. Trebuia să fac ceva în legătură cu acest lucru, iar ieri am găsit ocazia perfectă. Dar să încep cu începutul, ca să păstrez aparența coerenței…

Știți cu toții (sau ar trebui 😀 ) că îmi place foarte mult să mă plimb. Aici încadrez atât drumurile care trebuie făcute, cât și pe cele de relaxare. Ieri am început cu plimbarea, deja intrată în obișnuință, către noul meu loc de muncă. Cu căștile în urechi și cu gândul la următoarea țigară, amicii mei de încredere în lupta cu depresia. Am pășit încet, atent la pași, printre clienți, facturi și alte chestii. Am mers pe loc la masa de prânz și apoi, printre picăturile arzătoare de soare, de mână cu încă o țigară. Am grăbit pasul, ca să nu întârzii la întâlnirea cu seara și era să mă împiedic la o trecere… într-o altă lume.

Am mai făcut un pas și, instantaneu, s-a schimbat tot decorul. Nu mai eram pe Calea Moșilor, nu eram nici în Grand Cinema Băneasa. Mi-am scuturat privirea; nu mi se părea, eram în mijlocul unui război dintre oameni și maimuțe. Pe de-o parte se aflau soldați înarmați cu mitraliere și alte arme, în cealaltă tabără erau maimuțe înzestrate cu forță fizică și compasiune.

Am sărit în lateral la prima ciocnire dintre cele două forțe, când maimuțele au aliniat la sol câțiva ostatici rămași în viață, care își vedeau de rolurile lor și de scenariu, nebăgându-mă în seamă. Am crezut că se petrecuse o minune atunci când am observat că înțelegeam ceea ce spuneau maimuțele, dar nu, darul lor de a vorbi era rezultatul unui experiment scăpat de sub control. În timp ce soldații au fost trimiși cu un mesaj la conducătorul lor, eu am rămas cu maimuțele și ne-am îndreptat către adăpost.

Într-un moment de răgaz am privit cu atenție la comunitatea lor, una foarte unită, bazată pe relații de rudenie și de încredere dincolo de moarte. Am fost acolo când au venit două maimuțe din recunoaștere și am aflat că la o oarecare distanță se afla un loc în care puteau trăi liniștite, dar și niște detalii despre armata adversă. Mi-a fost greu să aleg cu cine merg mai departe atunci când liderul a decis să nu plece cu toți ceilalți către noul adăpost, ci să îl caute pe conducătorul soldaților. Până la urmă, am mers spre luptă; din fericire, ni s-au alăturat alte 3 maimuțe devotate.

war-for-the-planet-of-the-apes-357033l-1600x1200-n-bd8b8df5

Pe drum, am întâlnit o copilă care nu putea vorbi din cauza unui virus care îi afecta doar pe oameni. Aceasta ne-a însoțit și ne-a ajutat foarte mult pe parcursul drumului, mai ales când întreg grupul de maimuțe (cele care căutau noul adăpost) a fost capturat, împreună cu maimuțul șef.

Printr-un concurs de împrejurări favorabile, dar și datorită inteligenței și capacității de analiză a maimuțelor, am reușit să evadăm din tabăra soldaților, însă nu fără pierderi. O avalanșă ne scapă de un nou potențial inamic și ajungem, în cele din urmă, în locul pe care îl căutam, la noul adăpost, unde maimuțul cel mare își dă ultima suflare, împăcat cu sine.

La capătul oazei găsită de maimuțe se afla… ieșirea din mall și stația RATB. Mi-am notat repede, ca să nu uit, că Planeta Maimuțelor: Războiul se vede, în 3D, începând de pe 14 iulie și este distribuit de Odeon Cineplex. Am început să mă plimb grăbit către adăpostul meu de seară și, cu fiecare pas pe care îl făceam, mă afundam într-un somn tot mai profund, din care mă tem că încă nu m-am trezit…

E bine ca orice lucru din viață să te facă să îți pui întrebări; după plimbarea de seara trecută, eu am rămas cu următoarea: ce căuta camionul Coca-Cola în pădure?

Găsește-mă iar!

Am deschis ochii spre dușumeaua rece pe care se formaseră mici lacuri. Primul lucru de care am devenit conștient era frigul din încăpere. Am încercat să mă ridic rapid, însă singurul lucru care s-a întâmplat a fost să mă aleg cu o durere groaznică în tot corpul. Ridic doar privirea. Camera îmi era necunoscută. Aceasta părea că nu prea a mai fost folosită (de mult timp), judecând după tapetul căzut în mai toate locurile, care lăsa să se vadă direct cărămida din zid, și ea sărită pe alocuri. Dar cărămida nu era singurul lucru sărit. Niște găuri mari, dreptunghiulare, cu tocuri care fuseseră cândva albe, aminteau de o pierdută în timp existență a unor uși și ferestre. Și prin aceste găuri se putea vedea cerul…

…care nu oferă o priveliște tocmai plăcută atunci când este plin de nori din care ploaia cade fără parașută. Am reușit să văd asta după ce m-am târât plin băltoacele în care se adunase deja nămol și chiar câteva ființe vii. Stăteam sprijinit în dreptul unei foste ferestre. În dreptul casei era câmp, noroi învârtit în toate părțile, de nestrăbătut. În părți se puteau zări tot felul de boscheți și ceva ce semăna cu o pădure. Și totul era acoperit de sunetul ploii; din când în când, un fulger părea să lovească mult prea aproape ca să mă mai simt în siguranță, iar tunetul făcea să trosnească tot ce mai rămăsese din acoperișul acestei case.

Ca să fie meniul complet, părea că soarele se pregătește să apună. Nici nu știu dacă aveam eu halucinații auditive sau percepeam sunete animalice din depărtare. Uneori vedeam și niște luminițe, nici acestea de proveniență umană. Parcă întreaga casă începuse să se miște, să alunece cumva spre pădure.

Atunci s-a întâmplat! O rază intens luminoasă se apropia rapid de mine. Simțeam cum îmi recapăt puterile. Simțeam că trebuie să mă îndrept către urma de ușă. Ajuns în prag, te-am văzut! Erai chiar tu! Nu te puteam auzi, nici atinge, dar erai acolo și era suficient pentru mine. Chiar în acel moment, ai întins o mână, m-ai apucat de braț și ai tras. Mi-am încordat și eu picioarele și am făcut pasul în afara casei.

Apoi m-am trezit… într-o cameră rece, necunoscută, fără uși, fără geamuri și cu pereți putreziți…