povești

Poți vinde cu un blog de poezie?

Întrebarea din titlu este una oarecum firească pentru orice agenție atunci când vrea să identifice canalele pe care să construiască o punte între un brand și potențialii cumpărători ai produsului/serviciului oferit de acesta. Desigur, poți înlocui ultimul cuvânt cu orice altceva, dar eu am să mă opresc la poezie pentru că aici mă încadrez și nu vreau să bat câmpii la modul teoretic. Am să-i bat concret, în dreptul meu.

O mică plasare în context: azi, din varii motive, ne-am întâlnit mai multe persoane la sediul unei agenții pentru a discuta niște lucruri. După ce ne-am prezentat toți, prima mea observație a fost că cei mai mulți dintre cei prezenți au avut o mai mică sau mai mare experiență de agenție, eu făcând parte din cealaltă tabără (nicidecum adversă), a bloggerilor. Cam pe aici a apărut întrebarea dacă poți vinde cu un blog de poezie, subiectul panseului de azi.

Dacă e să vorbim strict de poezie, răspunsul este: da, vinde. Încă văd reclame în versuri pe toate canalele (nu mă refer la TV, ci la canalele pe care poate comunica un brand), chiar dacă, după părerea mea, poezia nu este potrivită în toate situațiile (însă asta e altă poveste, de sine stătătoare).

Dacă e să vorbim despre un blog de poezie, răspunsul este… același. Doar că acest blog nu este dedicat exclusiv poeziei, ci este un blog generalist cu accent pe poezie, după cum am menționat și atunci când mi-a fost adresată întrebarea din titlu.

Poezia este doar o cale. Nu ea vinde, în mod direct, ci emoția pe care o transmite. Iar această emoție nu se transmite doar prin vers (sau alte arte, dacă e să generalizăm), ci și prin reportaje (dacă vorbim despre promovare de evenimente) sau prin recenzii făcute din postura de utilizator al produsului/serviciului (dacă vorbim de electronice sau servicii de telefonie, de exemplu).

Iar eu asta transmit prin intermediul blogurilor mele, fie cel de tehnologie, fie cel „de poezie” (adică acesta).

Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc cu un (k)g de emoție!

Anunțuri

#8anideblog, 1 an și jumătate de depresie

Probabil că în viață trebuie să ții o numărătoare atât pentru lucrurile bune, cât și pentru cele rele, așa am ajuns la ceea ce spune titlul. Nu mai încerc să le iau în ordine și nici nu pretind că voi fi coerent, căci absența unei exprimări facile pare să mă caracterizeze tot mai tare pe zi ce trece. Totuși, ce am făcut de atunci până acum?

În primul rând, și foarte previzibil pentru cei care nu ajung accidental pe blogul meu, am scris destul de multe poezii. Din păcate, doar una dintre ele, Suprapuneri de brațe, a ajuns în topul celor mai citite articole. Nu că mi-ar părea rău că articolele care n-au legătură cu literatura sunt cele mai multe, însă având în vedere că versurile sunt încă parte importantă din mine… doar o singură poezie??

Cu fix un an în urmă s-a petrecut al doilea eveniment major al depresiei mele, când am renunțat complet la a mai scrie ceva pe oricare dintre blogurile mele. Chiar am crezut că acolo se va termina totul, dar nu. Nu pot zice că din fericire, dar după o lună de la acel moment am întâlnit o nouă muză și, chiar fără să-mi dau seama, am început să scriu din nou. Lucru care urma să se oprească iar cândva pe parcursul verii trecute. De data aceasta am revenit mai rapid la scris, inclusiv pe blogul de tehnologie. Un rol important în această mini-revenire l-au avut persoanele din agenții care mi-au trimis dispozitive pentru teste, cărora țin să le mulțumesc cu această ocazie (știu că e posibil ca unele dintre ele să citească pe aici). În unele dintre acele zile mi-a fost un pic mai ușor să-mi ascund gândurile ucigătoare în spatele unor activități plăcute.

În prezent mai reușesc să scriu din când în când. Nu pe cât de des mi-aș dori; încă am o grămadă de idei care așteaptă în carnețel să fie puse aici. Cu mintea sunt tot dus. Nu mă mai vindec. Nici nu mă pot obișnui cu ideea. Dacă într-un an și jumătate de depresie am învățat că mereu se poate și va fi mai rău și că trecutul se repetă la nesfârșit, în #8anideblog singurul lucru notabil e că am „reușit” să pierd poetul. De atunci…

Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc

…însă nici asta nu îmi mai iese. 😦

 

Piese forțate să se potrivească – Jigsaw: Moștenirea

Când am aflat că urmează să apară al optulea film Saw, mi-am zis că nu trebuie în niciun caz să îl ratez, mai ales că le-am văzut pe toate celelalte de-a lungul timpului. Nu am avut vreo așteptare anume de la Jigsaw: Moștenirea sau dacă am avut s-a pierdut în traficul de joi seara (2 ore și jumătate din Măgurele până în Băneasa). Cu toate astea filmul tot a reușit să…

Jigsaw

Jocurile lui John Kramer au început din nou, dovada fiind o înregistrare audio. Însă acest lucru nu a fost luat în serios până la apariția primului cadavru. De aici, în mod previzibil, criminalul părea să fie mereu cu un pas înaintea anchetatorilor. Doar că era în urmă și nu cu un pas, ci cu zece ani. Plus că se presupunea că Jigsaw ar fi fost mort tot de atât timp. Dar toate indiciile duceau la el, ba chiar sicriul său dezgropat ascundea în interior corpul unei alte persoane. De aici ești dus/ă pe niște piste false, ca să nu cumva să bănuiești care va fi deznodămâtul. Asta, așa, pe scurt.

Vei vedea că șirul poveștii este cel consacrat din seria Saw, lucru care m-a dezamăgit, voiam ceva mai mult. Mai mult mister, mai multe piste false; voiam ceva în plus față de lucrurile cu care aceste filme m-au obișnuit. Cred că în Jigsaw: Moștenirea s-a încercat compensarea acestei lipse de inovație prin înmulțirea scenelor de mutilare și prin creșterea intensității acestora. Nu numai că nu le-a ieșit, însă au părut chiar că se depărtează de la ceva real, chiar dacă nu am văzut așa ceva în afara filmelor (și nici nu mi-aș dori).

Cu toate astea filmul tot a reușit să mă detensioneze după o săptămână care a părut destul de încărcată și m-a transpus în atmosfera de weekend (indiferent ce-o însemna asta). Da, ai citit bine, m-am relaxat la un film de groază! Dacă vrei și tu să joci un joc cu starea ta de spirit, tot ce trebuie să știi e că de azi, 27 octombrie, filmul Jigsaw: Moștenirea e în cinematografe, distribuit de Vertical Entertainment.

„-A spus că este un joc. Asta înseamnă că îl putem câștiga!”

De la mic la mare

O ultimă parte a anului începută foarte prost. Energia lipsește cu desăvârșire. Gândurile sunt amestecate și plecate în toate direcțiile, nu mă pot ține după ele. Deși nu am mai multe lucruri de făcut în agendă, ele par mai multe. Concentrarea e și ea la limite foarte joase, aproape negative. În contextul ăsta a trebuit să iau niște decizii, ca să nu fiu luat prin suprindere, cum mi s-a mai întâmplat. Însă fiind vorba despre niște lucruri care îmi par inevitabile, puterea mea de decizie se oprește doar la momentul în care voi acționa.

Mai întâi a fost vorba despre o decizie la scară mică. O chestie care trebuia cumva să îmi decongestioneze programul, trebuie să recunosc, nu foarte încărcat. Așa că m-am retras tacit dintr-un concurs, urmând să mai scriu doar dacă inspirația m-ar fi tras de guler, lucru care nu se întâmplă. Apoi mi-am dat seama că, de fapt, timpul nu era singura necunoscută din ecuație. Era vorba de lipsa de concentrare și energie despre care vorbeam mai sus, chestii care își fac simțită prezența și în aspecte mult mai importante, cum ar fi studiile.

Așadar, în curând va trebui să iau o decizie la o scară mult mai mare, care mă va afecta (negativ sau pozitiv) mult mai mult, dacă nu cumva am luat-o deja. În prezent am iluzia că mai am ceva timp la dispoziție, dar cred că nu strică să fiu deja pregătit mental pentru asta. Ideea inițială a fost de a lua această decizie pentru a mă putea concentra pe alte lucruri, doar că, din nou, puterea mea de concentrare scade pe zi ce trece.

Nu știu cât de coerent am fost, dar cuvintele astea îmi stăteau pe degete de câteva zile și trebuiau puse undeva, în caz că situația se va înrăutăți, după cum arată și semnele.

Anim’est 2017 – unde e publicul?

Cu vreo două săptămâni în urmă mă pregăteam să reprezint CinEmil.ro la Anim’est, Ferstivalul Internațional de Film de Animație. Nu am reușit să ajung din primele zile și era chiar să ratez primul film la care m-am prezentat din cauza unei neînțelegeri în legătură cu badge-ul deschizător de uși 😀 . Am fost prezent doar la 3 dintre proiecțiile din cadrul festivalului, fiecare desfășurându-se într-un cadru diferit.

La filmul Persepolis m-am prezentat seara, când afară nu era nici cald, nici frig, dar mai degrabă ai fi stat într-o sală de cinema decât undeva în aer liber. Animația mi s-a părut destul de tristă, însă efectul final a fost de o zi încheiată într-un mod plăcut.

Al doilea lucru văzut la Anim’est a fost un film pentru copii, Școala iepurașilor. Acesta mi s-a părut o alternativă la ceea ce văd cei mici de obicei și cred că există în el câteva lucruri de învățat chiar și pentru adulți. De data aceasta vremea era destul de caldă afară, mai ales că era la începutul după-amiezei.

Ultima animație pe care am văzut-o la festival a fost Cai la fereastră, un film care prezintă poeții în habitatul lor natural și interacțiunile dintre aceștia, lucru despre care vă pot vorbi/scrie și eu din experiența acumulată în ultimul an (și nu numai) 🙂 . Această proiecție a început în jurul prânzului, când afară ploua abundent, iar temperatura părea mai mică decât data din calendar.

Cred că probabil te întrebi de ce am însoțit descrierile filmelor de detalii meteorologice. Ziceam la început ceva de cadru, am făcut asta pentru a sublinia un anume lucru, absența oamenilor din cinematografe. În trei zile diferite, cu 3 stări ale vremii diferite, la ore diferite și în 2 locații nu foarte apropiate una de alta, Anim’est a reușit să umple cel mult un sfert din capacitatea sălilor. În rest erau scaune goale, sunetul imaginar al traficului de afară și cel real al gândurilor care nu îmi dădeau pace. Scriam cu altă ocazie că nu e foarte plăcut să mergi la film de unul singur, se pare că dacă e și sala aproape goală, e și mai rău. Sunt de acord că vremea din unele zile i-ar fi putut împiedica pe oameni să participe, însă i-ar fi putut încuraja prețul permisiv și faptul că existau anumite gratuități pentru studenți și copii. Probabil că interesul românilor pentru animații nu este foarte mare sau nu atât de mare pe cât m-aș fi așteptat. Nu spun că ăsta e un lucru rău sau unul bun, spun doar că nu este. Aș dori, totuși, să aflu dacă cineva a văzut lucrurile altfel.

Toate la timpul lor

Mi-ar plăcea să cred că sintagma din titlu se aplică în toate aspectele vieții mele, dar nu e deloc așa. Însă, într-o anumită măsură se aplică articolelor pe care le scriu pe bloguri, mai ales pe acesta. Nu sunt de părere că există timpul potrivit pentru ceva anume sau că cineva îl poate face să fie potrivit, ci mai degrabă după cum e norocul sau cum a fost scris (am mai spus pe aici despre cum văd eu lucrurile mai nou și despre predeterminism). Și atunci să explic puțin, fără o logică anume (cum e și mintea mea acum), de ce m-am apucat de acest articol.

Din când în când particip la unele evenimente pe care le găsesc interesante (pe unele le mai ratez 🙂 ), dar și la unele care nu au o legătură directă cu pasiunile mele. De ce fac asta? O parte dintre motive au mai fost discutate pe aici într-o formă sau alta, dar azi este vorba de faptul că fiecare ieșire poate genera idei pe care să le abordez în articole. Nu toate ocaziile aduc cu sine idei, însă se întâmplă uneori (cum a fost la Webstock la sfârșitul lunii trecute) să găsesc mai multe subiecte într-o singură seară. Nici nu e nevoie să fie idei referitoare la evenimentul cu pricina, ci doar să se formeze un cadru benefic pentru inspirație.

Am mai avut perioade în care nu puteam adormi pentru că îmi venea o idee pe care o întorceam pe toate părțile, urmând să o postez aici în ziua imediat următoare. Iar acum, de când cu depresia, insomnia e printre puținele lucruri constante pentru mine. Dar s-a schimbat modul în care „mă joc” cu ideile. Chiar dacă se mai întâmplă să fiu deranjat noaptea de idei (că niciodată nu-i una singură), de cele mai multe ori vin pe parcursul zilei. Și atunci le notez în carnețelul meu virtual, dar nu le public imediat. Le las acolo să se strângă și, în timp, mai notez alte chestii care au legătură sau, dacă consider, le șterg.

Astfel, aproape că am un plan editorial pentru blog. Am câteva subiecte pregătite pentru atunci când „le va veni timpul”, chiar dacă asta se întâmplă, ca și în cazul de față, cu cel puțin o săptămână întârziere. De asemenea, le am puse într-o ordine de la care încerc să mă abat cât mai puțin (dar sunt deschis și excepțiilor).

Așadar, pentru cine spune că nu sunt ordonat, deși tind să îi dau dreptate, voi răspunde că măcar încerc. Și ceea ce am povestit mai sus este deja o îmbunătățire față de anii precedenți. Doar că nu e suficient și momentan nu am forța necesară pentru a încerca mai mult. Poate cu timpul…

2, 10; 2, 10! Să-nceapă muzica!

Sunt mai multe lucruri la care m-aș putea gândi atunci când aud numerele din titlu. Ar putea fi notele pe care le aveam în catalog la matematică în perioada liceului, de exemplu. Dar pentru că povestea asta are legătură cu muzica, e și mai clar de ce le-am folosit. Înainte să trec la povestea propriu-zisă, uite un fun-fact: acele numere nu sunt alese întâmplător atunci când se fac probe de sunet, ci pentru că, datorită felului în care le rostim, testăm ușor frecvențele joase (doi), dar și pe cele înalte (zece). Însă nu știu să scriu de ce numere și nu alte cuvinte…

muzica

Povestea mea cu muzica începe cu foarte mult timp în urmă, pe când abia eram clasa a doua. Pe atunci m-am înscris (de fapt, părinții m-au înscris) la clasele speciale de muzică, secția Pian, din cadrul Școlii nr. 5 Nicolae Titulescu din Călărași (al cărei elev eram), lucru cu care am continuat până la sfârșitul gimnaziului. În acel moment asta era doar o activitate extrașcolară, ca și orele de scriere creativă la care participam, însă nimic mai mult. Nu aveam mari planuri în această direcție, era doar o experiență… (aproape) plăcută. 😀

Însă muzica avea să joace un rol mult mai important în viața mea. Spre sfârșitul clasei a opta mă ajuta să învăț limba engleză, când în lista mea de redare puteai deseori găsi melodii de la 50 Cent, Tony Yayo și Lloyd Banks (G-Unit). Apoi, câteva luni mai târziu, la începutul liceului, datorită unui coleg, am descoperit câteva genuri muzicale mai apropiate de felul meu de a fi și de stările pe care le aveam (încă de pe atunci): punk, emo, screamo și death metal. Aici aș putea aminti câteva trupe ale căror melodii se află în preferințele mele (chiar dacă prima nu mai există): My Chemical Romance, Silverstein, Alesana și Cradle of Filth. Despre ultimele două trupe pot spune că ascult piese de la cele mai vechi până la cele mai recente, iar CoF este preferata mea și pare că va rămâne așa mult timp de acum înainte.

Tot în perioada liceului, muzica a început să devină o pasiune. Nu mă mai mulțumeam doar să îi ascult pe alții, voiam să cânt și eu ce aveam de spus. Așa că am pus pixul pe foaie (încă nu foloseam un carnețel virtual, OneNote, ca acum) și am scris versuri de rap, pe care le-am înregistrat, mai întâi pe ce am găsit, apoi pe la prieteni. Când am putut, mi-am cumpărat propriile scule (un microfon și un mixer audio), iar rezultatul e pe undeva pe YouTube (vezi secțiunea „Despre autor” a blogului), cele mai recente melodii fiind de anul trecut. Momentan, tot ce ține de muzică este pus pe pauză, dar intenționez să mă întorc cândva, cu mai multă calitate, dar și abordând alte genuri, precum cele de la finalul paragrafului anterior, pentru că sufletul o cere.

Dacă ar fi să găsesc un lucru care lipsește din arsenalul meu de individ dependent de muzică, ar fi, de fapt, două 😀 : o pereche de căști bune și un sistem audio. Nu caut (și nu cred că există) un design în ton cu o cameră de cămin și cu noii vecini foarte tăcuți pe care îi am, ci mai degrabă ceva cu o eleganță pe care să o poată înțelege doar urechile mele ahtiate după un zgomot cât mai puternic și clar care să îmi acopere gândurile. Am văzut aici câteva modele de boxe Edifier care cred că s-ar preta la o asemenea slujbă.

muzica

Între timp, Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc atât prin poezii, cât și prin muzică, dar și pe alte căi despre care sper va veni momentul să scriu cât mai curând. Deocamdată povestesc pentru tine, pentru Edifier și pentru SuperBlog.