unpoetpierdut

Tristețea de acasă

De fiecare dată când revin acasă în vreo vacanță îmi reamintesc de viața plictisitoare pe care o aveam aici. Nu că s-ar fi schimbat foarte mult între timp. E aceeași liniște, deși atmosfera este mult mai tensionată, aceleași mașini de-o vârstă cu mine pe străzi, aceeași oameni.

Unii dintre acești oameni, cu care mă mai întâlnesc pe unde beau cafeaua, mi-au fost cândva colegi de serviciu. Ei au rămas, eu am plecat, fiecare din propriile motive.

Eu am ajuns în București, unde mi-am pierdut (și mai mult) mințile și, pe zi ce trecea, speranțele. Ei, în Călărași, și-au pierdut familii sau se descurcă tot mai greu. Nu mi-au spus asta, dar li se citește în ochi, se simte în voce. Eu am devenit și mai dependent de țigări și cafea, ei de alcool, acesta fiind unul dintre puținele lucruri pe care și le mai pot permite.

Un singur lucru ne-a rămas în comun: tristețea, dezolarea cu care privim înainte către ziua când nimic din astea nu va mai fi. Sau noi nu vom mai fi.

E suficient să tragi o dată aer în plămâni aici ca să realizezi că visurile se risipesc mai rapid decât ultimul fum de țigară expirat înainte de a te culca. Pentru că mâine e o altă zi… în care trebuie s-o iei de la capăt!

Anunțuri

Îmi amenajez groapa din cuvinte

Atunci mi-am pus mâinile în cap, privind cum totul se dărâma în jurul meu. Am înțeles: nu se mai putea face nimic! Toate planurile de rezervă fuseseră meticulos dejucate de o soartă potrivnică. Atâtea idei rămâneau blocate într-un sertar căruia încă nu îi găsisem cheia.

Am închis ochii strâns și mi-am scuturat capul. Nu puteam crede că mi se întâmplă din nou. Nu mai aveam forță să strig. Tot ce mai ieșea era o lacrimă, apoi încă una. Apoi tot timpul pe care nu am apucat să-l trăiesc îmi părăsea plămânii, parcă ferindu-se de otravă. Oasele se opreau din tremuratul caracteristic, tot corpul devenea inert.

Din păcate eram deja obișnuit. Nu avea să apară nicio mână să mă tragă la suprafață. Din acel moment trebuia să învăț să trăiesc în subteran…

Doctor Who între secole

Tocmai am terminat seria clasică a serialului Doctor Who, pe care am început-o cred că prin 2015. Așteptam cu nerăbdare acest moment ca să scriu și eu câteva cuvinte despre ea.

Rezumat: 26 de sezoane, începând din 1963 și sfârșind în 1989; 7 Doctori (foto sus), fiecare cu diferențele lui, dar și cu unele asemănări (prevăzute în scenarii); nenumărate partenere (și uneori parteneri) de călătorie, cărora nu le-am ținut evidența.

Acest serial m-a fascinat atât în ceea ce privește ideile fantastice prezentate, cât și în modul în care, uneori, acestea era întrețesute cu istoria reală a omenirii. De asemenea, am putut observa cum efectele speciale au evoluat odată cu trecerea anilor.

În legătură cu personajul principal, Doctor Who, și numeroșii actori care l-au interpretat am apreciat setea de acumulare de noi cunoștințe, pe lângă vastele deja existente, dar și acel clișeu cu „binele trebuie să învingă întotdeauna, fără violență, dacă se poate”, lucru care mi s-a părut foarte natural integrat în etica eroului principal. Cea mai importantă asemănare, după părerea mea, dintre multiplele interpretări ale Doctorului constă în umorul britanic, pe care eu îl apreciez foarte mult.

După cum ziceam, în acești 26 de ani, celebrul personaj a fost jucat de 7 actori foarte buni. Unii atât de buni încât mă enervau cu aroganța și egocentrismul lor (al 6-lea Doctor); cel mai mult mi-a plăcut, nu știu exact de ce, ultima întruchipare, dar nici al treilea nu a fost rău.

Iar numărătoarea continuă… cu al 9-lea Doctor (8-ul a apărut într-un lung-metraj, pe care nu l-am văzut, și cam asta a fost). Spre surprinderea mea, rolul eroului, începând cu 2005 (când a fost reluat serialul), este mult mai calm decât al predecesorilor săi, rămânând la aceleași cote doar umorul. După o scurtă documentare am aflat că acest lucru este intenționat introdus în scenariu.

Acum mă întorc la vizionare căci, după cum spuneam sau voi spune cândva 😉 : Poveștile trebuie să continue!

plătit cu dorințe

cu scrisul m-am hrănit că
mâncarea era scumpă
din vis eu am sorbit când
nu aveam de muncă
am fumat speranțe și
le-am stins cu cafea
că și somnul era scump
nu-mi permiteam odihna
am scris pe întuneric
doar la lumina minții
am scris pe datorie
fără să am pretenții
mi-am luat pașii în
palme când jos era noroi
în urechi aveam trecutul
muzica – doar pe foi

m-am îmbrăcat cu frigul
să nu mai simt nimicul
iar pentru căldură
un serial pe oră
m-am încălțat cu grija
m-am sfătuit cu gălăgia
în cap mi-am pus răbdare
în buzunare – mâinile
să merg mai departe
zburând când n-aveam roți
când era vorba de moarte
cel mai mare dintre hoți
am ajuns să îi ascult pe toți
și să-mi vorbesc doar mie
dar ca să mai împing lumea
trebuie să trag de mine

am închis ochii când
nu mai aveam ce scrie
și pixul meu prea blând
a scos această poezie

de unul singur

Sponsori pentru visurile mele

E greu să te ții de un lucru, oricât de mult ți-ar plăcea, dacă nu ai uneltele necesare. Și mai greu e când, dintr-un motiv sau altul, nu îți poți asigura singur cele trebuincioase.

Eu mă ocup cu scrisul, nu că n-ai ști deja asta; mai am cunoștință de unele și altele, însă blogurile sunt în prezent singura poartă de ieșire din agonia în care mă zbat. Da, mă zbat, nu o las să mă înece, chiar dacă e mai puternică decât mine. De câțiva ani încoace am primit și primesc ajutor în ceea ce le privește, chiar azi venind o ofertă în acest sens. Însă îmi doresc să am cât mai mult control asupra proiectelor mele, chiar dacă asta poate lua aparența unei lipse de respect și gratitudine din partea mea, căci, recunosc, nu mă pricep la a le arăta cum se cuvine.

Ideea este că toate astea nu sunt suficiente și mor cu gândurile înfășurate în jurul gâtului în fața neputințelor pe care le am. Cred că mi-ar fi ceva mai ușor dacă aș avea un sponsor (sau mai mulți) dezinteresat (cel puțin la început) care să mă sprijine cu partea logistică și financiară, până reușesc eu să-i dau de cap misterului vieții și să găsesc drumul pe care îl caut.

Știu că iar visez, însă palmele (prietenești) pe care le primesc nu sunt în stare să mă trezească. Să lovească cineva gongul!

Încă o copie nesimțită

Profit de această ocazie pentru a anunța cu surle și tobe (da, asta e exprimarea corectă) că a (mai) apărut o copie nesimțită după Times New Roman, Kamikaze și alte astfel de site-uri de fake news ale propagandei rusești.

Noua publicație online se numește Agenția False Press, iar în „spatele” ei mă aflu eu. Deocamdată cu un singur articol și cu o interfață care arată precum Bucureștiul (cred că ăsta va fi și sloganul), noul blog își propune, într-un mod previzibil, să nu schimbe lumea, ci doar s-o povestească. Cu glume care stârnesc ovații din partea a cel puțin 50% din audiență, mai ales în discuțiile pe care le am „între 4 ochi”, succesul este garantat.

Acum, noua „agenție de presă” este încă în lucru, pentru că nu îi pot aduce mari modificări utilizând doar telefonul, iar computer nu am (ghinionul is strong with this one). Așa că, până la noi ordine, te invit să ne citim „pe viață și pe taxe”!

Ultima zi din ianuarie

A mai trecut o lună, ne aflăm deja în ultima zi din ianuarie. Nu contează anul, orice an. A trecut timpul și nu am realizat aproape nimic din ceea ce mi-am propus pentru aceste 30 (+1) de zile.

Aveam planuri mari la începutul lui 2018 și, poate mai mult mental decât fizic, începusem deja să lucrez la ele. Însă, pentru ca totul să meargă conform strategiei, aveam nevoie de niște împrejurări favorabile. Cele mai importante dintre acestea, în mod firesc pentru un ghinionist ca mine, nu au apărut. Așa că iată-mă din nou frecând tastatura telefonului degeaba, în căutare de idei.

Așa se face că cel puțin o vreme de azi înainte nu voi avea lucruri foarte interesante de scris, acesta nefiind un lucru cu care cititorii mei să nu fie obișnuiți. Important e că vor fi articole. Jalnice, dar zilnice (deși nici ăsta nu e un lucru sigur, din motive care nu țin în totalitate de mine).

Iar dacă pare că azi am scris într-un ton mai optimist, ai dreptate: doar pare!