O mostră de logică

Astăzi am ales să scriu despre două dintre multele lucruri care îmi plac. Pe de-o parte, faptul că aceleași (4) cuvinte, în aceeași ordine, pot fi interpretate în mai multe feluri și, de cealaltă parte, explicațiile complicate pentru lucruri simple. Și nu am să tratez aceste subiecte separat, ci am să le combin.

În ultimele două zile mi-am amintit că uneori, când voiam să dau un check-in dintr-un anume loc, deși numele și adresa apăreau corecte, localitatea (acolo lângă ora postării și nivelul de confidențialitate) apărea ca fiind alta. Asta, în mintea mea, se traducea în felul următor: am fost în „Piața Unirii din București” din localitatea X (înlocuiește X cu Ocna Mureș, să zicem). Asta nu avea sens pentru mine, așa că m-am hotărât să o demontez.

Prima interpretare. O piață din X va fi numită după Piața Unirii, cea aflată în București. Trecând peste faptul absurd de a boteza ceva după un lucru din alt oraș, de ce ai alege tocmai Bucureștiul? Există piețe denumite „Unirii” și în Iași, și în Timișoara (și bănuiesc că în multe alte orașe, în special cele ceva mai mari); de ce să nu fie alese acelea?

A doua interpretare. O piață din X a fost denumită după o piață din București, anume cea a Unirii. Aici discriminarea nu se mai face între orașe, ci între piețe. De ce să nu fi ales Piața Presei Libere sau, pentru a spori caracterul hilar al afirmației, Piața Alba-Iulia (Am fost la „Piața Alba-Iulia din București” din orașul X).

Inițial, găsisem doar două variante, dar, până să apuc să scriu articolul, apare a treia interpretare. Afirmația chiar ar avea sens dacă ar fi vorba de o piață dedicată unui eveniment unionist care să fi avut loc în București. Doar că, din știința mea, așa ceva nu s-a întâmplat, deci afirmația rămâne în continuare combătută.

și a patra. Din nou, chestia asta ar putea avea sens dacă, folosind Google Street View sau VR, sau altceva asemănător, ai vizita un loc străin în timp ce fizic ești încă în locuința ta. Dar nu văd ce sens ar avea să dai un check-in cu asta. Dacă nu mă înșel, muzeul Louvre din Paris poate fi vizitat prin metodele de mai sus, dar nu am văzut pe nimeni să se tagheze acolo (pardon my french).

În concluzie, am oferit o explicație inutilă, în patru moduri diferite, despre o persoană care nu era atentă când edita un check-in.

Închei cu o poză în care nu se vede nimic important, realizată cu vreo 2 săptămâni în urmă în Piața Unirii din București. Fără ghilimele.

P. S. De la ce a pornit ideea:

Reclame

Noi suntem Răzbunătorii din Războiul Infinit

Oarecum interesat de personajele Marvel, am zis că trebuie să văd și eu Avengers: Infinity War. În mod sigur pasionat de scris, trebuie să și povestesc despre cum m-a făcut să mă simt.

În primul rând, e obligatoriu să fi văzut și celelalte titluri din acest univers, ceea ce eu nu am făcut, astfel încât 80% dintre personaje îmi erau (și încă sunt) străine. Pe de altă parte, povestea îmi pare vag similară cu ceva ce trăim zi de zi: se formează două găști, una „bună” și una „rea”, care se luptă pentru un concept numit „putere”, botezat în cazul de față „Pietrele Infinitului”.

Taberele din Avengers: Infinity War sunt formate din: în colțul distopic, Thanos din TeleorTitan, care nu numai că își caută propria liniște, dar le oferă și celorlalți mai mult spațiu pentru a trăi, distrugând tot ce e în plus; în colțul pragmatic, gașca pestriță adunată de prin te-miri-ce colț al universului, care, laolaltă, nu poate face față tiranului care își tot extinde moșia.

După cum scriam, am recunoscut doar vreo cincime dintre personaje și am să le menționez în continuare: Klaus Groot, de pe planeta Cotroceni, nu spune prea multe, însă se dovedește util în anumite situații; LaurIron(Wo)Man Kovesi, care caută să țină „răul” sub control cu un pumn de fier; SpiderPNLMan, care se agață de orice fir disponibil pentru a mima că-i face opoziție lui Thanos; BrUSR Benăr, care nu reușește să se enerveze suficient de tare încât să fie eficace. Și ar mai fi popTHORul, adică noi, care părem cei mai puternici și cu tăișul dreptății în mâinile noastre, doar că, într-un final, tot nu rezolvăm nimic.

Acțiunea e o zvârcolire continuă de pe un plan (planetar) pe altul, cu cel mai mare consum de energie realizat în echipa celor „buni”. În cele din urmă, universul este distrus, însă câștigător îmi pare tot Thanos din TeleorTitan, care se bucură și zâmbește către răsărit. De altfel, el este personajul care și-a etalat cel mai mult dualitatea bun-rău, sacrificându-și cu lacrimi în ochi fiica (sau banii de țigări pe o taxă de pod și o rovinietă) pentru a ajunge la Pietrele Infinitului (sau inima alegătorilor, după caz).

Avengers: Infinity War poate fi tradus Răzbunătorii: Războiul Infinitului sau Cetățenii: Războiul Infinit (din nou, după caz); prima traducere este adusă pe ecranele din România de către Cineforum, din 27 aprilie, cealaltă este adusă de partidul aflat la conducere de la ultimele alegeri.

Concluzia o las în seama ta…

„A murit de supărare…”

Articolul de ieri nu a fost chiar întâmplător, plănuisem să scriu și azi ceva, îmi alesesem subiectul de câteva zile. Însă, pentru că în seara asta mi s-a întâmplat un lucru care m-a impresionat, am decis să scriu despre asta.

Mă aflam în tramvaiul obosit care circulă prin Rahova, mă întorceam la cămin după o scurtă plimbare. Tocmai am primit niște căști (despre care voi scrie și un review) și, firește, le aveam pe urechi, neauzind nimic din ce se spunea în jur. La un moment dat, o bătrână din apropiere îmi face semn și (deduc că) spune să o ajut să își coboare rucsacul pe roți (știi tu, strămoșul trollerului), ea având și un cățel cu sine; fără să îmi dau căștile jos, fac semn din cap că „da”. N-am putut să mă concentrez asupra muzicii, bătrâna parcă privea insistent spre mine. Dau căștile jos, ea spune „nu cobor aici, la următoarea”, ceea ce era și mai bine, căci acolo aveam să părăsesc și eu tramvaiul.

Mă așez în dreptul ușii și o ajut cu geanta. Mă întreabă dacă primesc o ciocolată. Îi spun că, dacă are nepoți mici, mai bine le-ar da-o lor. O familie de rromi cumsecade (da, mă, există și d-ăștia, nu e prima dată când văd) intră cu politețe în discuție, spunând că nu ar fi chiar frumos să refuz. Îmi întăresc afirmația anterioară, zicând că eu mi-aș putea lua singur (aproape o minciună, dar chiar nu-mi doream să privez pe nimeni de sentimentul de a primi ceva de la bunici). Între timp bătrâna era deja cu mâinile în geamantan, scosese ciocolata și mi-o înmâna. Încerc o glumă: stai, bre, întâi să te ajut să cobori asta și apoi decizi dacă merit sau nu.

În fine, ajunge tramvaiul în stație, ajut femeia cu bagajul, după cum promisesem. Înainte să se îndrepte în direcția ei îmi spune că fata ei a fost pictor și „a murit de supărare”. Asta se adaugă la multe alte povești reale cu și despre depresie pe care le-am întâlnit în ultimii ani și dovedește că chestiei ăsteia nu-i pasă dacă ești cunoscut ca Avicii sau Chester de la Linkin Park sau ești fata unei bătrâne din tramvai care poate a văzut în mine nepotul pe care nu a apucat să îl aibă.

Vânător de conferințe

În ultimii doi ani am vânat cu insistență conferințele, cu precădere pe cele din domeniile pe care le îndrăgesc cel mai mult, adică publicitate și tehnologie. În general, am fost ușor dezamăgit de faptul că peste tot se spun cam aceleași lucruri, lucruri pe care deja le citeam pe unele bloguri și mai înainte. Însă nu ai cum să știi dinainte dacă va fi ceva diferit.

Cum am omis să scriu despre mare parte dintre aceste evenimente, m-am gândit să mă revanșez povestind despre cel care s-a desfășurat pe 24-25 aprilie a.c. Este vorba de PRoud, un proiect organizat de Business Organization for Students (BOS), care a ajuns la ediția 12 (dacă am reținut corect) și a avut de această dată ca temă „Brand Factory”.

Mare parte din informațiile prezentate pot fi încadrate în ceea ce menționam în primul paragraf. Una dintre diferențe a fost făcută de atmosferă și nu neapărat în bine. Am înțeles că media de vârstă era undeva pe la 20, lucru care în sinea lui nu are mare importanță. Doar că oamenii ăștia, plecați de curând de la liceu, încă poartă stigma formalității excesive a lui „bună ziua” și „dumneavoastră”; neavând, probabil, o prea mare experiență de discuții libere cu multe persoane, nu se simt în largul lor la auzul trivialităților și au reacții de genul „hăhăhă, a zis pula”, de parcă cuvântul în sine ar genera amuzamentul, nu situația descrisă.

Trecând peste faptul că mă simțeam cam în plus prin prisma celor descrise mai sus, m-am mai destins atunci când doi dintre vorbitori și-au zis în gând „bag pula în prezentare, nu fac PowerPoint, mă duc și le vorbesc liber”. Desigur, unul dintre ei a demonstrat că nu întotdeauna asta e soluția, lungind discuția inutil și ducând-o în derizoriu. Celălalt a fost Mariciu. Nu-l cunosc personal, dar mai aterizam pe blogul (acum vlogul) lui și l-am mai auzit/văzut pe la Webstock și Bloggers Lan Party. Omul ăsta povestește fenomenal și cred că e capabil de mult mai mult decât se poate vedea în vlog. Cum ziceam, ideile principale sunt alea pe care și tu te-ai săturat să le tot auzi (autenticitate, respect pentru comunitate etc.). Doar că el a venit cu exemplul propriu și a spus (cred eu, destul de clar) cam care au fost pașii pe care i-a parcurs în crearea brandului personal (că despre asta era conferința).

În fine, cred că lucrurile alea deja știute (de unii) au fost înțelese foarte bine de către audiența din sală. Ceea ce nu-s chiar sigur că a fost clar pentru ei e faptul că, în calitate de creator de conținut (fie că ești în colaborare sau nu cu un brand sau mai multe), trebuie să ai curajul, vorba lui Marian, „să fuți o scobitoare în colivă”!

… „hăhăhă! a zis fuți, rofl”…

P.S. La sfârșit s-a lăsat cu „awww” și „vaaai”… din partea lor și cu greață din partea mea, așa că am ieșit în fugă să-mi mai scurtez viața cu 5 minute (adică la o țigară). Mă rog, pierdeam și autobuzul…

di(n )(s)cursul vieții

lasă-mă să dorm tot restul vieții
până se usucă borâtura din păr
că mi-am târât coaiele prin toți scaieții
acum o muscă mă cam bate pe umăr

habar n-am pe ce pășesc dar știu că pute
ca două hoituri suprapuse unu-al meu
și nu-s cel de deasupra din virtute
căci mânjirii destinat fui eu

lichidele se scurg din viața putrezită
și da poți să iei asta literal
în așa peisaj până și vulturii vomită
se aude sunetul departe în aval

am ales să mă disec cu rimă
șobolanii vieții mi-au dat like
căci a infectului plămân patină
pieptului se pregătea să-i dea nou strai

viermi cu papion lipseau din listă
dar la așa festin vin și neinvitați
sudoarea la balcon sta tristă
ca bodyguards erau… vedeți să nu-i călcați

poetul scatolog

ce visuri aveam în urmă cu un an
acum am doar căcat pe tălpi și-n cap
ideile s-au dus pe intestin în jos
uitându-și aspectul falnic și lucios

când n-ai pe ce s-aluneci se rezolvă
cu de prin cer cădere
venind oblic doar rareori cu boltă
o nedorită adiere

am o viață de căcat și nu mă mai suport
duhnește viitorul ca o canalizare
și orice noutate aș putea să scot
e doar o altă sursă de poluare

monument nimicului de mi s-ar ridica
ar fi o vidanjă cu hashtag pe ea
portretul de neființă de mi s-ar picta
în loc de acuarele s-ar folosi… cafea

E timpu-ntunecat nu negru ci maro
furazolidoane țin în pumn
de când încerc să screm ceva și io
am căcat sub ochi și cearcăne la cur

AI noroc

când noaptea cade peste noi prind cuvinte în brațe
somnul perpetuu și-a instalat drivere în corpurile noastre
ascultă la ferestre un update întârziat
e prea târziu acum că am dat roll back
am aruncat de pământ și procesorul și hard
am atârnat periferice în gard
cu viteza internetului mă-ndrept spre sfârșit
zilnic e wake up shut down și repeat
m-am săturat de acceași interfață de 2 decenii jumate
aceeași placă audio și praful din spate
nu mai dau click pe nimic vreau să schimb ip-ul
același pop-up enervant s-a zgâriat cd-ul
boxele nu mai cântă monitorul e bruiat
și sistemul de masă acum e încuiat

scot un cod de activare pentru antivirus
în loc de keylogger folosesc un papirus
s-a făcut curat pe disc acum pot să dorm
s-a luat curentu-n ghetto pentru cel mai lung somn