dacă tu ești Toamna, eu sunt Ger

toamna

Probabil te întrebi ce caut eu aici. A trecut o lună de când te-ai instalat cu forța în fotoliul parcurilor și al străzilor dintre blocuri și va mai trece încă pe atât și un pic până va veni rândul meu să îți iau locul. Dar m-am gândit că ar fi bine să ne cunoaștem de pe acum, să știm fiecare cu cine are de-a face. Am să vin, ca de obicei, pe jos în locul pe care mi l-ai indicat și mă aștept să fii pregătită de plimbare atunci când voi ajunge.

 

toamna

Iată-mă în fața fotoliului tău, unde lași vântul să-ți meargă prin păr de parcă natura și-a uitat geamurile deschise. M-am surprins scanându-te de jos în sus, de la ghetele cu care fugi printre frunze și le faci să cânte. Ceea ce nu știi e că îți trebuie mai mult decât o pereche de ghete de piele ca eu să nu pot introduce o răceală „sănătoasă” prin degetul mic de la piciorul tău stâng. Bucură-te de cele două luni pe care le mai ai la dispoziție pentru a răspândi în jur nuanțe de culoarea pantalonilor tăi.

toamna

Totuși e bine că ți-ai dat seama ce va însemna venirea mea și ți-ai strâns paltonul de damă peste bluza probabil de un portocaliu înrudit cu cărămida. Însă nici paltonul nu îți va fi suficient atunci când îmi vei ceda locul. Și mi-l vei ceda fie că vrei, fie că nu. Cu toate astea, observ că nu ești total nepregătită. Sub pălăria ce-ți ascunde ochii ageri (mă bucur că le-ai păstrat denumirea de la mine) și zâmbetul ce se joacă cu ultimele raze de soare ale zilei stă gata de a intra în acțiune un fular, ca buzele mele să nu îți poate atinge gâtul.

Toamna. Nici că putea exista ceva mai potrivit ca să îmi anunțe mie venirea! Vezi tu, lumea nu se teme cu adevărat de tine. Eu, Ger, sunt cel care chiar îi face să se gândească de mai multe ori înainte de a ieși din casă. Da, m-am hotărât, ți-ai găsit bine locul și te las să-l păstrezi. Și, până va sosi și timpul meu, te invit să ne plimbăm pe aleile din Herăstrău! Oricât aș fi de Ger…toamna

Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc (și) pentru SuperBlog și Answear.

 

 

 

 

toamna

Anunțuri

Scriitori la Cafeneaua actorilor

Ieri am răspuns invitației lui Dragoș Vasilescu de a participa la o întâlnire de scriitori/bloggeri/jurnaliști. A fost fixat ca punct de găsire Cafeneaua actorilor, pe malul lacului Tineretului. A fost cea mai interesantă adunare de scriitori la care nu s-a recitat. Din păcate nu am reușit să asamblez o poveste din tot ce s-a întâmplat acolo, așa că am să descriu întâlnirea în modul „10 lucruri”; doar că, eu fiind mai zgârcit, am găsit doar 6.

  1. Contrar unor zvonuri, scriitorii pot și să vorbească. Ore în șir.
  2. Deși media vârstelor fizice era destul de ridicată, cea a vârstelor sufletești… nu ar avea voie (dpdv legal) să consume alcool.
  3. Dacă ai ratat istorisirile din viața lui Ismail va trebui să aștepți până va fi gata cartea în care le va cuprinde.
  4. Am aflat, și sunt de aceeași părere, că „oamenii care consumă carne sunt vegani în mod indirect”.
  5. Invitat special a fost, dacă am înțeles eu corect, un italian… un vin italian.
  6. Pentru că mulți dintre noi eram și bloggeri, nu au lipsit pișcoturile fursecurile. Venite tocmai de la Măcin.

Această întâlnire a dat startul unui nou semestru care deja se anunță a fi destul de încărcat. Evenimentele își așteaptă invitații, blogul își așteaptă articolele, mintea mea își așteaptă ideile, sufletul își așteaptă odihna. A(m) obosit atât de mult încât…

Nu vreau să schimb lumea, vreau doar s-o povestesc.

Ce (mă) fac cu blogul?

Mă gândesc la articolul ăsta de vreo două săptămâni. Asta pentru că știu niște persoane care ar avea ceva de spus și blogul mi se pare unealta cea mai potrivită. Le-am sugerat acest lucru și sunt gata să îi ajut, atât cât știu, să înceapă o astfel de aventură. Din semnele pe care (nu) le-am primit până acum nu cred însă că se gândesc serios la acest lucru. Ceea ce cred că este păcat.

Oamenii au păreri foarte diferite față de bloguri și de cei „din spatele” lor. În 2017, era noastră, încă există persoane care cred sunt convinse că a avea un blog înseamnă să nu faci nimic toată ziua, să pierzi timpul pe internet și că „mai bine îți găsești un serviciu și lasă prostiile alea”. Pe de altă parte, sunt oameni cărora blogul li se pare un lucru extraordinar. Într-un fel, este. Însă oricine poate face asta, drept dovadă că eu însumi scriu aici de aproape 8 ani.

Există unii oameni care au auzit termenul „blog”, dar nu știu exact ce înseamnă. Însă știu că, de multe ori, i se alătură termenul „bani”. Aceștia nu sunt departe de adevăr, însă rezultatele financiare depind de gradul de implicare și de un pic de noroc, aș spune. Am avut și eu o perioadă, chiar dacă nu foarte lungă, în care îmi asiguram țigările (fumam mult mai puțin atunci) și cafeaua (consumam mai puțină cafeină) exclusiv din blog. De asemenea, reușisem să strâng ceva pentru lucruri necesare, câteva concerte și o petrecere de sfârșit de an. Nu sunt tocmai mândru de modul în care am făcut acei bani, adică din ghost writing și advertoriale de duzină, însă în momentul acela așa am crezut că trebuie să fac.

Revenind mai aproape de timpul prezent, blogurile (deja vorbim de mai multe) mi-au adus alt tip de beneficii. Datorită lor am putut testa produse din domeniile mele de interes, despre care am scris. Și, nu în ultimul rând, mi-au dat oportunitatea de a participa la diferite evenimente, cum ar fi Webstock-ul de săptămâna vitoare.

Cel mai important lucru, despre care s-a mai scris de mii de ori (la fel ca despre tot ce am povestit mai sus), dar mai scriu și eu o dată, este faptul că datorită blogului cunoști mulți oameni cu pasiuni similare cu ale tale. Iar acești oameni se transformă pe nevăzute în prieteni.

Extraordinar lucru, blogul! Iar voi, cei care știți că am discutat pe această temă, nu mai stați pe gânduri „pentru că nici nu știți ce pierdeți”! Sunt nișe pe care încă nu activează nimeni, dar și loc suficient în cele existente. Iar un pic de concurență nu strică!

lipsit de viață

din păcate
lichidele iau forma vaselor în care sunt puse
cafeaua asta are forma mea
cum e să vorbești cu un lichid
care nu știe ce formă va avea
până nu se varsă
cum e să vorbești
de una singură doar știi
lucrurile lipsite de viață

nu pot răspunde

(16 IUN 2017)

Scrie(ri) cu suflet!

Într-o oarecare antiteză cu ce scriam recent, m-am gândit să povestesc și despre articolele în care la manșa ființei mele sufletul îi lua locul creierului. În ultimul (aproape un) an mi s-a întâmplat de mai multe ori ca, în situații obișnuite pentru cei mai mulți dintre noi, eu să simt o foarte mare încărcătură emoțională. De data asta nu am să mai clasez scrierile cronologic, ci în funcție de intensitatea emoțiilor simțite.

O plimbare aparent banală mă facea să caut povești la fiecare pas. Pe unele le-am găsit și le-am folosit ulterior, însă, din nefericire, nu toate popasurile aveau ceva de spus. Dar poate că și asta era o poveste în sine. Una tristă.

Cu altă ocazie am participat la un show aviatic. Cred că e lesne de înțeles că nu avioane am văzut eu pe cer. Nu. Însă am văzut foarte multe tipuri de emoții. Și le-am scris exact așa cum au… zburat.

Cred că cea mai încărcată de trăiri experiență despre care am scris este cea despre călătoriile mele cu RATB. Recitind ce povesteam atunci, până și mie îmi vine greu să cred că e ceva real. Și totuși este. Fiecare cuvânt.

Am vrut neapărat să(-mi) reamintesc de aceste articole pentru că sunt foarte reprezentative pentru mine. Într-un fel mi-ar plăcea să pot scrie mai des așa, doar că, la fel ca istorisirile scrise „la nervi”, nici acestea nu vin la comandă. Dar măcar situațiile despre care am scris azi nu sunt la fel de rare ca celelalte.

Articole scrise la nervi

Există momente în viața multor oameni când se enervează foarte tare și fac anumite lucruri pe care apoi le regretă mai mult sau mai puțin. Nu-i tocmai cazul meu. Cu greu, foarte greu, și foarte rar mă enervez. De asemenea, nu mă pot supăra pe persoane, ci doar pe situații. Dar în cea mai mare parte a timpului sunt aproape la fel de calm ca o piatră (funerară).

Totuși sunt unele momente în care sunt ușor deranjat de ceea ce văd în jurul meu. Iar în acele momente scriu. Tonul e diferit de cel obișnuit și asta se vede în modul în care se comportă articolele. Cea descrisă mai sus a fost și situația următoarelor articole, pe care nu le regret.

În prima zi a lunii iunie scriam despre comunicatele de presă care se adună în inboxul meu mai ceva ca albinele la o tarabă cu flori. Am scris acolo cum le tratez eu și cam cum s-ar putea schimba lucrurile.

Un pic mai târziu, spre sfârșitul lunii august, scriam despre cum am descoperit cu părere de rău că schimbul de like-uri, pe baza „reciprocității”, e la fel de folosit ca în urmă cu mulți ani, atunci când a fost inventat. Aici am scris și de ce cred că această practică devine în prezent tot mai nocivă pentru afacerea din spatele unei „banale” pagini de Facebook.

Aceste articole s-au comportat mult mai bine decât alte scrieri de-ale mele din aceeași arie. Surprinzător? Deloc, aș îndrăzni să zic. În primul rând, acest ton i-a făcut pe mai mulți să dea click și să citească. În plus, am primit și câteva răspunsuri, atât pe blog, cât și în privat. Nu aș putea spune că au fost tocmai apreciative, dar nu asta contează cel mai mult în spațiul virtual, ci faptul că au existat. Ceva din acel ton a făcut pe cineva să nu rămână indiferent și să spună cum vede el lucrurile.

Acum, „descoperirea” asta chiar nu e mare secret. Doar am observat că și eu am, uneori, suficientă forță în cuvinte cât să mișc măcar o pietricică. Problema e că, deși aceste scrieri sunt la fel de naturale ca poeziile izvorâte din depresii, ele apar doar în acele momente când ceva mi se pare destul de deranjant. Iar eu, după cum spuneam la începutul articolului, sunt cea mai calmă persoană pe care ai s-o cunoști vreodată.

Blogul și facultatea

blogul

Acest articol, la care mă gândesc de vreo săptămână, vine ca o continuare a comentariilor de la articolul precedent (pe care îl aveam în minte, de asemenea, de vreo săptămână). Adică am să completez răspunsul pe care i l-am dat acolo lui Emil, nerăspunzând, de fapt. Dacă te-am băgat în ceață, e bine. Poate reușesc să te scot până la final.

M-am gândit să scriu despre relația dintre blogul meu și studiile pe care le urmez și faptul că lucrurile nu au stat tocmai cum mi-aș fi imaginat. Mă așteptam ca cele două lucruri să se influențeze reciproc, însă în alte proporții și, cumva, invers. Mă așteptam ca Sociologia să influențeze într-un fel sau altul scrierile mele (în general, nu doar aici) și probabil că o face, însă nu la un nivel conștient. Pe de altă parte, nu am prevăzut că blogul mă va ajuta la facultate, chiar dacă nu a făcut-o în cea mai mare măsură.

Au fost 3 momente în care blogurile mele s-au dovedit a fi utile contextului în care mă aflam. Le iau pe rând, cronologic.

Momentul 1

Acesta a venit cu ocazia unei prezentări obligatorii pentru Modulul pedagogic. Din momentul în care ni s-a spus că trebuia să facem acest lucru, nici nu am stat pe gânduri și m-am îndreptat către mini-seria de articole (scrise cu câțiva ani în urmă) în care am rugat câțiva oameni cunoscuți în domeniul lor să îmi spună cum cred că activitatea lor îi influențează pe cei care îi urmăresc. Mi-au răspuns atunci Cristian China-Birta, Dan Bittman, Dan Negru și Dragoș Pătraru. Din păcate, nu am avut mai multe interviuri pe care să le prezint, însă acestea au fost suficiente pentru a îmi susține teza. Probabil ar fi ieșit și mai bine dacă nu m-ar fi faultat tehnologia, însă aceasta m-a ajutat în Momentul 3.

Momentul 2

Momentul 2 a venit la un seminar de Introducere în marketing. Ce și cum am explicat în articolul cu pricina. Pe scurt, m-a luat gura pe dinainte și memoria pe dinapoi.

Momentul 3

Aici blogul meu #pierdutprintregadgeturi și-a spus cuvântul. În mod normal aș fi folosit expresia „și-a scris cuvântul”, însă în acel moment nu a fost vorba de un articol scris. Mai degrabă m-am folosit de cunoștințele acumulate de când sunt pasionat de domeniul IT (adică cu mult timp înaintea începerii acelui blog) și le-am legat (nu foarte strâns) de Sociologie într-o interesantă prezentare la Limba engleză.

Așadar, dacă mai există vreun student blogger care nu își folosește articolele (și) pentru facultate, cred că ar trebui să schimbe asta cât mai repede.

Mai vezi ceva din ceața de care ziceam la început?