Shutter Island

Shutter Island, faza pe Măgurele

Sper că ai văzut filmul, căci nu am de gând să îl povestesc aici. Acțiunea este atât de complicată încât trebuie să îl vezi chiar tu și, de fapt, poate că nu este nimic de povestit pentru că întâmplările nu sunt reale (doh, normal că nu sunt reale, e vorba despre un film). Însă am găsit nefericite similitudini între acesta și ce am trăit eu, așa că ai răbdare cu mine până la final, poate găsim împreună o explicație.

De-aici am început să-mi pierd mințile

Totul a început cu depresia de care mă leg tot mai des în scrierile mele. Și am un motiv suficient de bun pentru mine ca să fac asta: e singurul lucru pe care îl simt pe deplin real. Revenind la povestea mea, schimbarea a avut loc, cel mai probabil, în aceeași noapte în care mi s-au modificat radical convingerile, credința și unele principii care stăteau la baza existenței mele. Inițial, am simțit asta ca pe o eliberare, însă aveau să apară și efecte adverse.

Atunci am încetat să mai cred în orice fel de putere supranaturală și am început să fiu convins că la baza acțiunilor noastre, ale tuturor, stă un fel de predeterminism. Odată cu asta au început să apară tot felul de întrebări, dintre care una destul de alarmantă pentru partea de creier pe care încă o consider normală: oare este ceva real din tot ce există? Îmi amintesc că stăteam de vorbă cu un prieten bun, care știa prin ce trec, și i-am spus despre întrebarea care mă frământa. Mi-a spus să nu mă mai gândesc la asta și, probabil, ar fi fost cel mai bun sfat dacă aș fi reușit să-l pun în practică.

Ce legătură are asta cu filmul din titlu?

Avansând în timp, dar și în brațele depresiei (deși a existat o scurtă perioadă în care credeam că am scăpat), am început să văd altfel tot ce e în jurul meu. Fiecare om pe care îl vedeam și care își vedea de treburile lui părea, la fel ca mine, o persoană internată într-un loc pentru cei cu boli mintale, unde primise anumite sarcini pentru a părea că duce o viață normală. Bineînțeles că nu era așa, întâmplarea face că am trecut pe lângă un astfel de loc cu ocazia uneia dintre plimbările mele prin București (și împrejurimi) și ce am văzut m-a impresionat mult mai tare, într-un sens negativ. Sau poate mi s-a părut mie, cine știe care e adevărul.

Oricum, sentimentul pe care îl am de fiecare dată când pășesc prin acest oraș (la Măgurele mă refer) nu este unul tocmai plăcut. Că este din cauza suprafeței lui mici sau din cauza lipsei de activitate pe care o am când sunt aici, nu știu exact. Poate este din cauza rutinei. Cert este că în afara acestui loc nu am acel sentiment ciudat la o intensitate atât de mare.

Poți scoate Măgurele dintr-un om, dar nu poți scoate omul din Măgurele

Făcând toate aceste observații, dar și pe baza altor motive, am încercat să plec de aici. Era către sfârșitul primei luni de vară, începutul primei luni de vacanță. Vara e acum pe cale de a se termina, vacanța a ajuns aproape la jumătate… sunt tot aici. N-am reușit. Am renunțat să mai încerc, cel puțin până la începutul viitorului an universitar, însă speranțele nu sunt prea mari. Iar alternativa e și mai terifiantă.

Coincidențe

Sau post scriptum, pentru că am uitat să menționez asta în paragraful potrivit, iar acum mi-e greu să îi fac legătura acolo. Și, de fapt, nu este o coincidență, căci eu nu mai cred în întâmplări aleatorii. Pe 23 aprilie, de Ziua Cărților (cunoscută în popor mai degrabă pentru sărbătorirea Sf. Gheorghe), am participat la un schimb de cărți organizat de o editură. Acolo am primit o carte îmbrăcată în niște coperte care nu spuneau nimic despre titlul și autorul acesteia. Iar aceste detalii, după ce le-am aflat, nu mi-au spus nimic despre conținut. Abia când am început să o citesc am observat că, cel puțin în primele capitole, o parte din acțiune se petrece într-un sanatoriu.

Desigur, asta poate fi doar o corelație pe care a făcut-o creierul meu. Dar câte lucruri îi poate face creierul persoanei care îl posedă. Uite ce mi-a făcut mie! …

Anunțuri